Minunea din 1326 şi miracolul Învierii la Mormântul Sfânt

0
328

Când vorbesc despre locurile sfinte, repet mereu  vorbele marelui scriitor Eugen Barbu, adaptate însă, şi spun că mai sunt atâtea frumoase oraşe de văzut în lumea asta, dar, în ce mă priveşte, m-aş întoarce oricând la Nazaret, Betleem şi Ierusalim, al căror magnet te atrage pe neştiute, făcându-te ca, la fiecare pas, să calci pe istorie, să trăieşti aievea şi să visezi cu ochii deschişi o istorie a creştinătăţii şi a Pământului lui Iisus, a oamenilor ce au făcut-o şi trăit-o. Evident, lecturile, oricât de multe, nu pot suplini contactul direct cu aceste locuri şi poveştile lor, cu natura şi aerul lor, iar toate simţămintele se adună şi întăresc atunci când ai alături însoţitori ce-ţi clarifică fiecare eveniment petrecut pe Pământul lui Iisus. În ce mă priveşte, am avut privilegiul ca, în toate călătoriile pe acele tărâmuri, să mă lămurească şi iniţieze părintele Ioan, de la Biserica Română din Ierusalim (Ioan Selejean, azi, mitropolitul Banatului), succesorul său, părintele Ieronim Creţu, părintele David, de la acelaşi aşezământ românesc, aşa încât momentele petrecute acolo m-au marcat şi m-au făcut să doresc să le revăd, chiar dacă, aşa cum îmi place să exagerez câteodată, am fost de mai multe ori la Mormântul Sfânt decât în Dealul Mitropoliei din București. Prima dată, plecasem din ţară în plină vară, la câteva zile după ce sărbătorisem Sfântul Ilie Tesviteanul. Ajuns la Ierusalim şi găzduit la Biserica Română, nu mică mi-a fost mirarea cînd  am constatat că slujba de a doua zi era consacrată… amintitului sfânt. Am avut o firească derută, crezând că am confundat succesiunea sărbătorilor ori nu am înţeles bine cele spuse la slujbă. Părintele Ioan, azi ÎPS mitropolitul Ioan Selejean, m-a lămurit mai târziu: Patriarhia de la Ierusalim, la fel ca şi cea rusă ori sârbă,  funcţionează după calendarul iulian (cel vechi, cum i se spune în popor), aşa încât este un decalaj de 13 zile faţă de cel gregorian (instituit de Papa Grigore al XIII-lea; numit şi cel nou), drept pentru care am poposit la Biserica Română de Sfântul Ilie. În schimb, sărbătoarea Sfintelor Paşti, cea a Învierii şi „cincizecimea” sunt  marcate concomitent de toate patriarhiile.

De la Nazaret, la Betleem şi Ierusalim

Cei ce au fost pe aceste meleaguri sunt unanimi în a decreta că, de pildă, vizita la Nazaret este un reper fundamental. Adică acolo, pe înverzitele coline ale Galileii inferioare, unde, în a şasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu să-i spună fecioarei din casa lui David, logodită cu Iosif: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu, şi vei lua în pântece, şi vei naşte fiu şi vei chema numele de Iisus”. Este oraşul în care, în anii noştri, musulmanii au început să ridice o moscheie chiar în faţa Bisericii Bunei Vestiri. Numai vizita din anul 2000 a Papei Ioan Paul al II-lea şi protestele sale energice au putut bloca această netrebnicie. Al doilea reper fundamental este Betleemul, care, în ebraică, înseamnă „casa pâinii”, iar în arabă „casa cărnii”. Este cetatea în care Cezarul August a poruncit să meargă toată lumea spre a fi recenzată, fapt pentru care Iosif din Nazaret s-a deplasat împreună cu Maria, cea logodită cu el, şi care era însărcinată. Acolo, ei i-a venit sorocul şi „L-a născut, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”. Astăzi, la Betleem, se înalţă semeaţă Bazilica Sfintei Naşteri, ce adăposteşte Grota Sfintei Naşteri, cu Altarul Naşterii. Fac o paranteză: ilustrare  a marii schisme dintre Biserica ortodoxă şi cea Catolică, aici există două iesle ce reflectă şi diferenţele între simplitatea caracteristică ortodocşilor şi tentaţia spre fast a celorlalţi credincioşi, şi spun acest lucru doar ca inventar şi nu cu alte conotaţii. Al treile reper –  cel mai important- al acestui periplu este Ierusalimul, al cărui nume înseamnă, înainte de toate, universalitate, un oraş legat de cele mai mari momente din viaţa lui Iisus Hristos, o cetate imensă, în care coexistă trei religii – creştină, mozaică şi musulmană -, şi care, nu o dată, a plătit un tribut uriaş  din cauza disputelor de natură religioasă. În ciuda invaziilor ori a jafurilor repetate, aşezarea de pe Munţii Iudeii a rămas în conştiinţa localnicilor drept „oraşul păcii”, pentru evrei, sau „oraşul sfânt”, pentru arabi. Pentru mine, Ierusalimul este, înainte de toate, oraşul „epopeii istorice a lui Hristos”, locul unde El a pătimit crunt, a fost răstignit şi apoi a înviat.

Drumul Crucii

În Sâmbăta Mare, procesiunea ce porneşte de la Patriarhia din Ierusalim şi merge la Mormântul Sfânt pentru momentul miraculos al Luminii Învierii parcurge Drumul Crucii, şi mi se pare firesc să-l prezint. Ca urmare, ne întoarcem cu ochii minţii în timp, când Iisus a fost judecat în cetatea Anatonia şi condamnat la răstignire de Pilat din Pont, al 5-lea guvernator roman al Iudeii, între anii 26-36, descris de istorici drept un om rău, corupt, total insensibil şi intrat în folclor prin faimosul gest al spălării mâinilor, ca formă de a se deroba de orice responsabilitate. Pedeapsa dată lui Hristos era cea mai rea în epocă, întrucât doar cei mai mari criminali au murit ca Iisus. Obligat să poarte o cruce care cântărea cam 2 kg, Hristos trebuia să parcurgă un traseu de circa doi km. până la locul răstignirii.  În oraşul vechi s-a intrat prin Poarta Leilor şi s-a mers pe o stradă intrată în istorie cu numele de Via Dolorosa ori Calea Suferinţei. Este considerată una dintre cele mai faimoase străzi de pe glob şi cea mai sacră din lumea creştină. Pe Via Dolorosa, Iisus a trebuit să se oprească în 14 rânduri, toate fiind marcate azi prin bisericuţe ori capele. Dintre aceste opriri, 9 sunt pe traseu, iar 5 în complexul Bisericii Sfântului Mormânt. Prima oprire este în cetatea Anatonia, locul în care Iisus a fost judecat şi condamnat de Pilat, care a ordonat şi flagelarea Lui. Soldaţii romani L-au schingiuit, I-au pus o coroană de spini, L-au scuipat şi batjocorit. Mai e numită şi „Ecce homo”, marcând  momentul în care Pilat L-a arătat mulțimii, rostind aceste cuvinte. Azi, acolo, este o şcoală musulmană. Urmează oprirea nr. 2, cea în care Iisus a fost biciut de soldaţii romani, El cărând în spate crucea pe care va fi răstignit. Astăzi, două biserici franciscane marchează momentul. Oprirea nr. 3 s-a petrecut la intersecţia străzii Via Dolorosa cu cea a Văii, fiind determinată de prima cădere a lui Iisus, copleşit de povara crucii. De aici, convoiul a luat-o la stânga, spre sud, pe strada Văii. Episodul nu este menţionat în Noul Testament. Oprirea nr. 4 este cea în care Hristos şi-a întâlnit Mama, care, văzând cum se chinuia să poarte crucea, iar faţa îi sângera din cauza spinilor, a leşinat. Momentului îi este consacrat un relief în piatră peste arcada unei mici capele aflate la intrarea complexului Patriarhiei Armene Catolice. Oprirea nr. 5 are loc la intersecţia străzii Văii cu Via Dolorosa, când Iisus se chinuie tot mai mult, iar soldaţii romani pun pe Simion din Cirene să-l ajute. Hristos se sprijină de un perete, unde exista o nişă. Azi, acolo este o capelă franciscană. Oprirea nr. 6 are loc la jumătatea distanţei dintre strada Văii şi Khan A-Zeit, unde drumul urcă deja, iar efortul lui Iisus este şi mai chinuitor, faţa fiindu-I plină de sudoare. Din mulţime se desprinde o femeie, care Îi şterge faţa. Portretul Său rămâne imprimat pe batistă. Acum, pe acel loc se află o biserică greco-catolică şi o mănăstire. Oprirea nr. 7 este determinată de a doua cădere a lui Hristos. Acolo se afla „Poarta de judecată”, ce dădea spre ieşire, întrucât Dealul Golgotei era în afara zidului de apărare a oraşului. Pe poartă se afişau sentinţele celor condamnaţi la moarte, cum a fost şi cazul lui Iisus. Aici este Biserica Sfântului Mormânt. Oprirea nr. 8 este marcată pe peretele bisericii ortodoxe greceşti, pe o piatră însemnată cu o cruce latină şi inscripţia în greacă „Iisus Hristos învinge”.  Oprirea nr. 9 este provocată de a treia cădere a lui Hristos în locul în care se revine înspre piaţă, chiar pe treptele ce urcă spre vest. Oprirea nr. 10  se face într-un punct unde, la capătul treptelor Golgotei, se împart hainele lui Iisus.O capelă, singura aflată în afara Bisericii Sfântului Mormânt, marchează momentul. Oprirea nr. 11 e la câţiva paşi de cea precedentă, dar pe partea dreaptă a Golgotei, când Iisus  a fost bătut în cuie pe cruce. Oprirea nr. 12 reprezintă locul în care Hristos  a murit după răstignirea sa. De fiecare parte a altarului Bisericii zidite aici ulterior se află câte o lespede de marmură neagră ce arată locul crucilor hoţilor răstigniţi odată cu Hristos. Azi, pelerinii stau la coadă pentru a atinge roca originală din Golgota, care, aşa cum spune Noul Testament, s-a fisurat odată cu seismul ce a avut loc în momentul morţii lui Hristos („De la ceasul al  6-lea, până la ceasul al 9-lea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Iisus a strigat iarăşi şi cu glas tare şi Şi-a dat duhul. Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos,pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat” , spune Matei în cap. 7) . Oprirea nr. 13 este momentul coborârii lui Hristos de pe cruce, acolo fiind Sfânta Maria, care a primit în braţe trupul neînsufleţit al Fiului. Oprirea nr. 14 este în locul unde Iisus a fost înhumat în parcela morţilor a lui Iosif din Arimateea. Aflat în centrul rotondei, mormântul Lui făcea parte iniţial dintr-un complex de morminte cioplite în stâncă, însă arhitecţii bizantini L-au pus în evidenţă, realizând  placa de marmură din jur şi o construcţie concentrică.Are două părţi: pronaos, numit şi „Capela Îngerului”, şi o alta, care este mormântul propriu zis. Cum se ştie, mormântul este gol, întrucât Hristos a înviat după trei zile de la răstignire. Distrus de un incendiu, în 1808, ediculul a fost refăcut doi ani mai târziu de grecii ortodocşi cu ajutorul ţarului rus. În pronaos este o bucată din piatra ce a fost  rostogolită, închizând intrarea la peştera mormântului iniţial.În partea laterală a capelei sunt două orificii rotunde ce folosesc la emiterea flăcării sfinte şi a răspândirii luminii ei enoriaşilor greci ortodocşi în Sâmbăta Mare. O uşă dă spre mormântul propriu-zis. Acolo există 43 de candele ce ard zi şi noapte: 13 ale latinilor; 13 ale grecilor; 13 ale armenilor şi 4 ale copţilor. Mormântul e acoperit cu marmură, pe care sunt trei gravuri ce simbolizează învierea lui Iisus.

Miracolul Luminii sfinte de azi

Unul dintre cele mai insolite momente ce însoţesc învierea lui Hristos este de departe cel în care, în Sâmbăta Mare, se aprinde Lumina sfântă. Mărturii convergente citate într-o revistă de specialitate spun, că în anul 1326, turcii, care stăpâneu şi pe aceste meleaguri, au cerut 9.000 de taleri de aur creştinilor ce voiau să serbeze Paştele la Ierusalim. Patriarhul ortodox Ioachim nu avea o atare sumă, întrucât existau doar o sută de preoţi şi puţini enoriaşi, care  erau şi săraci. În schimb, existau două străzi de armeni foarte bogaţi, ce s-au oferit să achite taxa. Numai că turcii i-au întrebat dece la ortodocşi apare Lumina Sfântă, dar nu şi la ei.  Aceştia au răspuns că ei fuseseră daţi la o parte de la slujba la Sfântul Mormânt, iar, acum, achitând birul fixat, credeau că ea va veni la ei. Turcii i-au arestat pe Patriarhul Ioachim şi pe preoţii săi şi i-au închis în Mănăstirea Sf. Sava.Totuşi, Patriarhul le-a spus că va face slujba Sfintei Lumini la Biserica Sfântul Iacob, de lângă Sfântul Mormânt, fapt acceptat de turci, care au pus pază doi generali ca să interzică accesul oricărui ortodox. Armenii au făcut o slujbă o zi şi o noapte, dar în zadar, iar Patriarhul Ioachim a anunţat o „minune mare” la slujba sa de a doua zi. La răsăritul soarelui, când el a  rostit  „Hristos a înviat!”, un stâlp de marmură din  biserică a crăpat, iar din vârful lui a ieşit Sfânta Lumină. Cu ajutorul unei scări, el a luat lumină, care a apărut tot la ortodocşi.

Ne întoarcem în zile noastre când, vineri, clopotul cel mare din aur de la Biserica Sfântului Mormânt Îl plânge pe Iisus pentru că a murit. El se trage singur, rar şi sună a jale mare.Vineri, la terminarea deniei prohodului, în Biserică intră poliţişti civili necreştini – un arab, un turc şi un altul din partea statului Israel –  care controlează tot ce se află înăuntru, urmărind să nu existe o sursă de foc. Sting şi toate candelele de la Sfântul Mormânt; arhireul grec ce presară vata pe mormânt este şi el verificat cu stricteţe.Tot ceea ce se întâmplă ulterior face parte dintr-un fel de formulă matematică respectată cu cea mai mare rigurozitate. Pe lespedea Sfântului Mormânt se pun pecete, iar preoţii înşiră bucăţi de vată ce va fi aprinsă de Sfânta Lumină. Urmează momentul în care armata pune trei sigilii pe uşa Sfântului Mormânt: unul este al armatei israeliene; altul englezesc, iar celălalt arab. Împrejur, candelele ori lumânările au fost stinse şi ele. Câţiva călugări rămân  să păzească până dimineaţa următoare, când are loc Vecernia Sâmbetei Mari, în cadrul căreia se va aprinde Sfânta Lumină.Toate aceste clipe astrale sunt precedate de momente concepute cu aceeaşi rigoare despre care am vorbit. Mai întâi, la ora 9, 00, la sediul Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim se strâng capii acesteia, preoţii şi enoriaşii, care pleacă în grup organizat spre Biserica Mormântului Sfânt. Intră, cum am spus, prin Poarta Leilor, după care străbat Drumul Crucii până în punctul terminus. În fruntea lor sunt patru dragomani, civili greci, ce au ţinută specială, în mâini ţin toiege metalice cu care anunţă debutul procesiunii. După ei vin doi diaconi ce duc Sfânta Cruce în mâini. Ea are încorporate bucăţi din Crucea adevărată purtată de Iisus. Urmează alaiul sutelor ori miilor de credincioşi – cifra variind în funcţie de starea violenţei din Israel, care influenţează direct numărul pelerinilor, îndeosebi cu prilejul marilor sărbători creştine şi mai ales al Învierii. Ajunşi în Biserică, toţi cei care încap – Patriarhul, 20 de mitropoliţi, 400 de preoţi, fiecare purtând în mâini 33 de lumânări albe, lipite una de alta -, şi enoriaşii ortodocşi se opresc în faţa Sfântului Mormânt. Sunt clipe de mare încordare, dar nu este zgomot sau agitaţie deosebită. Acompaniat de dangătele clopotului, alaiul înconjoară de trei ori la rând Sfântul Mormânt, mergându-se pe partea dreaptă. Cu toţii cântă „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi noi, pe pământ, ne învredniceşte cu inima curată să Te slăvim”. La ocolirea a treia se cântă imnul vecerniei de la vohod  „Lumina lină a sfintei slave”. Ulterior, patriarhul şi toţi slujitorii merg în altarul bisericii ortodoxe alăturate, în vreme ce credincioşii îşi pregătesc cu mare febrilitate felinarele cu care vor duce acasă Lumina Sfântă. Clipa cea mare se apropie într-o tăcere uluitoare. Între timp are loc un eveniment urmărit cu interes de cei de faţă. De la Betleem vin arabi ortodocşi, care sunt foarte credincioşi, dar şi zgomotoşi. Înconjoară şi ei Sfântul Mormânt, se roagă cu voce tare, au mâinile în sus, se ţin unii pe alţii pe umeri. „Doamne, trimite-ne din cer Lumina”, zic ei în cor, urmăriţi de toţi cei prezenţi. Se spune că dacă ei nu vin, întârzie Lumina. Patriarhul este dezbrăcat de veşmintele sale tradiţionale şi rămâne în stihar alb. E controlat în văzul celor de faţă dacă nu are surse de foc la el. E ora 13,00. Îmbrăcat din nou în straiele sale, Patriarhul spune în trei limbi „Să ne rugăm să vină Sfânta Lumină”. Apoi, ţinut de diaconi,  cade în genunchi şi se roagă cam 30 de minute. Slujba de Vecernie, începută la 12,00, e aproape de sfârşit. În Biserică se aude „Kirie eleison, Gospodi pamilui, Doamne miluieşte”. Patriarhul a desigilat uşa Sfântului Mormânt, a intrat în „Capela Îngerului”, având alături un arab musulman. La uşă sunt diaconii şi slujitorii. Într-o cupă de argint se adună ceara celor patru sigilii care e dusă la altar, ea fiind păstrată până la Paştile viitoare. Îngenuncheat în faţa lespedei Sfântului Mormânt, Patriarhul e urmărit atent de arabul musulmanul rămas în „Capele Îngerului”.  Vecernia tocmai a ajuns la cântarea „Lumina lină a sfintei slave a tatălui ceresc”, clipă în care cei prezenţi observă că în Biserică a intrat un nor orbitor, de culoarea azurului, care a coborât în zig-zag. Ajuns deasupra Capelei Sfântului Mormânt, s-a desfăcut în bucăţi, intrând apoi înăuntru, aprinzând bucăţile de vată presărată în ajun deasupra lespedei. Patriarhul adună vata cu mâinile sale, întrucât ea nu frige clipe bune. Vata aprinsă e pusă în două cupe de aur, ce au găuri, după care el iese din „Capela Îngerului” şi aprinde două chite de câte 33 de lumânări. Ulterior, le transmite afară prin cele două orificii speciale celor doi diaconi ortodocşi care le aşteaptă. Una dintre cupe ajunge la Sfântul Altar, iar cealaltă la Biserica Sfinţilor Împătraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Momentul cel mare a sosit: Patriarhul iese afară ţinând două făclii aprinse în mână şi strigând: „Veniţi de luaţi Lumină!”. În paralel, cele şase candele ale ortodocşilor se aprind singure, ca şi unele dintre lumânările din sfeşnice şi candelele din Altarul Bisericii, unde tocmai a ajuns Partriarhul,  de la care credincioşii îşi aprind buchetele de câte 33 de lumânări, inundând astfel Biserica într-o mare de lumini. Se spune că totul nu durează decât trei minute. Cei de faţă sunt cu toţii entuziasmaţi, este un moment de-a dreptul măreţ, la care nu asistă de multe ori în viaţă. Cu toate astea nu se poate vorbi despre delir mistic, ci de un miracol, la ivirea căruia a contribuit fiecare în felul său. Până şi credincioşii catolici prezenţi la ceremonie îşi iau lumină, dar de la lumânările lor aflate în dreapta, iar armenii din stânga. Deodată, spre cer răzbat dangătele acum zglobii ale clopotului cel mare, din aur. Încet, încet, tot mai multe lumini inundă străzile şi casele oamenilor, care, noaptea, la ora 23,00, pleacă iarăşi în procesiune de la Patriarhie, la Slujba Învierii de la Biserica Sfântului Mormânt, eveniment ce desăvârşeşte miracolul  la care cu toţi au asistat.

Dumitru Constantin