Revin la Camus, reiterând aici mărturisirile unui atent, constant și responsabil (orice lectură ce-și revendică exacta definiție presupune un act de responsabilizare, de sine), el însuși un faimos scriitor, italianul Roberto Saviani pe care le ofeream cu câțiva ani în urmă cititorului acestei rubrici.
„Am citit Străinul – nota autorul celebrei Gomorra – când eram adolescent și încă de atunci mi-am asumat o reflecție ce a însoțit amintirea acelei lecturi. Am crezut că în înstrăinarea pe care Meursault – ca om – o trăiește fată de sine însuși, față de umanitate, față de univers, ar fi și un fel de ușurare. Am crezut că se ivește – și încă mai văd așa – în faptul de a ne simți străini, imposibilitatea de a simți până la capăt povara responsabilității, fiindcă responsabilitatea este posibil s-o simțim doar atunci când avem deplina percepție, deplina conștiință a fiecărui gest, a fiecărei decizii…”
Saviani identifica un răspuns la condiția înstrăinării din prima mare operă camusiană în cealaltă capodoperă a sa, căci, notează el, e vorba de „Un răspuns care nu consolează, ci explică. Poţi să opreşti boala, dar nu rezolvi problema. În lume oricum se moare, oricum se suferă. Însă cine lucrează şi acţionează spre a salva, spre a curăţa, spre a vindeca poate nu va construi o lume mai bună, ci va ameliora lumea în care trăieşte. „Există frumuseţea şi există infernul celor oprimaţi, pe cât posibil aş vrea să rămân credincios la amândouă”.
Ce se poate adăuga, dincolo de reflecțiile de o luciditate „mortală” ale Caietelor scriitorului francez? Exact, pe linia justiției sociale și, deopotrivă, individuale, pe care o regăsim în romanul său Căderea, în care, într-un lung monolog mascat sub forma unui dialog cu sine însuși, protagonistul, un fost avocat parizian auto-înstrăinat în anonimatul marelui port Amsterdam, caută o soluție la precaritatea condiției umane ca dat de destin.
Așadar, aici, argumentul irevocabil este justiţia, în dispunerea sa principală de sursă şi finalitate a destinului uman. Iar pentru Camus, destinul pare să fi reprezentat, așa cum îl regăsim problematizat în întreaga sa operă, o chestiune de alegere. Căci protagonistul „Căderii”, Jean-Baptiste Clemence, tocmai în jurul unei alegeri îşi execută, „cu metodă”, a sa, cum pretinde spre final, tulburătoarea anchetă de sine. Şi o face sub semnul imperativului unei alte alegeri, cea prin care îţi poţi cuceri dreptul de a-i judeca pe alţii. Căci, mărturiseşte el celuilalt al său¸”De vreme ce nu-i poţi osândi pe ceilalţi fără ca, pe dată, să te judeci pe tine însuţi, trebuie să-ţi dai singur în vileag toate păcatele, pentru a dobândi dreptul de a-i judeca pe ceilalţi”.
În lumea de azi în care conflictualitatea e nu doar o stare de fapt, ci pare a se institui ca un modus vivendi, extinsă la toate palierele existențiale, individuale, colective – comunitare – și planetare, opțiunea cu aparență dilematică pe care și-o punea Camus a alegerii între contemplare și acțiune” redevine de o actualitate frapantă. Căci pentru el, omul revoltat nu mai ține de o cazuistică circumstanțială, redusă adică la o provocare de parcurs, ci semnifică însăși condiția „devenirii ca om”. Alegerile provoacă „sfâșieri cumplite”, notează el în scrierea cu titlul de mai sus, căci „pentru o inimă mândră nu se află cale de mijloc”:
Există Dumnezeu sau timpul, crucea sau spada. Ori lumea aceasta are un înţeles mai înalt, care-i depăşeşte zbuciumul, ori nimic nu-i adevărat în afară de acest zbucium. Trebuie să trăieşti o dată cu timpul şi să mori o dată cu el sau să i te sustragi pentru o viaţă mai înaltă. Ştiu că se poate cădea la un compromis şi că poţi trăi în veac, crezând în veşnicie. Aceasta înseamnă a accepta. Dar eu resping un atare cuvânt şi vreau totul sau nimic. (…). Cuceritorii ştiu că acţiunea este în ea însăşi inutilă. Nu există decât o acţiune utilă: aceea care ar crea din nou omul. Şi pământul. Nu-i voi crea pe oameni din nou niciodată. Dar trebuie să fac „ca şi cum”.
