Acum 27 de ani…

0
164

rev-pe-tancuriMereu şi mereu în ultima lună a anului sau în apropierea acesteia ne vedem confruntaţi cu abordări mai vechi, dar încă nesedimentate, sau cu altele noi insuficient de convingătoare, asupra revoluţiei din decembrie 1989. Fiindcă, deşi negată de unii, pe motiv că tot comuniştii au rămas la putere, a fost totuşi o revoluţie. Şi asta fiindcă nici o revoluţie nu se desăvârşeşte într-o zi, respectând o strictă rigoare juridică. Revoluţia nu e un moment, şi aici istoricul Lucian Boia are dreptate, ci un proces, iar decembrie 1989 e punctul de plecare al unui şir de transformări care au condus de la România comunistă la România de astăzi. Poate să ne placă sau nu rezultatul, dar, odată ce România arată în prezent cu totul altfel decât în decembrie 1989, înseamnă că am trecut printr-o revoluţie. Aici nu discutăm dacă tot ceea ce s-a întâmplat a fost efectiv în folosul cetăţeanului de rând, în folosul celor care chiar au crezut în izbânda evenimentelor din decembrie 1989, ci cu totul altceva. Oricât ar părea de ciudat, şi au fost enunţate nu puţine puncte de vedere în acest sens, inclusiv recent de actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, preşedintele UNITER şi vicepreşedintele Asociaţiei Revoluţionarilor Fără Privilegii, în Adevărul.ro:revoluţia a fost în fiinţa mea profund anticomunistă, dar comunismul a rămas”, punctul de plecare nu a fost o revoluţie anticomunistă, deşi a avut şi o asemenea dimensiune, însă minoră. Nu pe comunişti erau supăraţi însă mulţi dintre românii ieşiţi în stradă, ci exasperaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă. Care, până la urmă, nu erau decât consecinţa inevitabilă a comunismului. Dar nu se gândea aşa. La urma urmei, comuniştii protestatari – până atunci nişte mormăitori în batistă –  nu se puteau ridica împotriva lor înşişi. Soluţia jinduită era un comunism al bunăstării şi nicidecum intrarea în capitalism, sau măcar un comunism decent, cum fusese acela de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Când Ion Iliescu, noul lider al României, îl acuza pe Nicolae Ceauşescu că „a întinat nobilele idealuri ale comunismului” nu comitea o gafă de proporţii, cum a fost judecat ulterior, ci se conforma unui proiect, de care avea cunoştinţă inspirat din „perestroika”, de ieşire lentă şi pe cât posibil incompletă din comunism. Românii anticomunişti, în 1990, au fost o minoritate. Care a devenit, într-o scurtă perioadă de timp excesiv de numeroasă. Dar nicăieri nu s-a manifestat în Europa de Est la ieşirea din comunism o nepotrivire atât de frapantă între ruptura proclamată şi continuitatea efectivă. Încât străinătatea a descoperit o Românie tulbure, unde orice se poate întâmpla şi unde e greu să separi adevărul de minciună. Despre decembrie 1989 s-au spus destule lucruri. Dar ce nu s-a spus? Poate nu totul. Redeschiderea dosarului revoluţiei prilejuieşte noi abordări în opinia istoricului Florian Bichir, doctor în Ştiinţe Politice şi Teologie, care stăruie pe ideea „unei lovituri de stat din decembrie 1989”. Există mărturii publicate, preluate din arhivele britanice, care menţionează clar că ministrul de Externe britanic, Michael Steward, ar fi anunţat pe 22 noiembrie 1968, ora 4, că ruşii urmau să invadeze România, renunţând în cele din urmă la punerea în aplicare a planului. Nimic nou. Se ştia acest lucru. Ruşii au lucrat 20 de ani la „Planul Dnestr”, de îndepărtarea lui Ceauşescu şi readucerea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Dacă există o dată calendaristică la care ne putem raporta, aceea este 6 decembrie 1989, când la Kiev a avut loc întâlnirea între Gorbaciov şi Mitterand, după ce avusese loc întâlnirea de la Malta (2-3 decembrie) între Gorbaciov şi Bush, unde în cinstea acestei întâlniri epocale a fost ridicat un monument pe care scrie în malteză, engleză şi rusă „aici s-a sfârşit războiul rece”. Că generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, şi-a obţinut „paşaportul intrării direct în istorie”, cum scrie generalul (r.) Aurel I. Rogojan, în cartea sa „Factorul intern” (Ed. Compania, 2016), şi încă nu s-a descărcat de uriaşa povară a tăcerii asupra răspunderilor sale pentru securitatea naţională, greu încercată în ultimul deceniu de existenţă a sistemului socialist, este o realitate. În urmă cu 27 de ani doar vremea era identică. În sensul că încă nu ninsese şi domina cenuşiul. Informaţiile că lumea prostează la Timişoara, că tancurile au fost scoase din cazărmi pentru intimidare şi că a curs sânge au sugerat că regimul era pierdut.  Nostalgicii, care merită consideraţia noastră, îşi uită propriul năduf, exasperarea dinaintea revoluţiei, construind pe nemulţumirile prezentului un exagerat paradis retrospectiv. Ei refuză pe de altă parte să ia notă de realităţi, care altădată li s-ar fi părut de domeniul iluzoriului.