Ştirea Mediafax sună aşa: „Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti s-a autosesizat în cazul tezei de doctorat cu titlul «Contribuţia lui Vilfredo Pareto la dezvoltarea sociologiei moderne», susţinută de Lia Olguţa Vasilescu în 2007, la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti. Comisia a luat în discuţie acest caz în 2013, dar nu a fost în măsură atunci, din motive obiective, să se pronunţe”, arată Universitatea Bucureşti, în sesizarea trimisă la 18 decembrie a.c. Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării. Se mai menţionează că „referatul a fost realizat de către doamna conf.univ.dr. Cosmina Rughiniş, de la Facultatea de Sociologie, şi demonstrează existenţa mai multor pasaje neatribuite, conform normelor academice, de autoarea tezei. (…)”. Universitatea Bucureşti mai precizează că a fost sesizat Consiliul Naţional de Etică, pentru a face verificări în acest caz, întrucât, potrivit OUG 28/2011, doar CNE poate examina suspiciunile de abateri de la conduita ştiinţifică şi de cercetare în cazul persoanelor cu funcţii de demnitate publică.
Lansarea în spaţiul public, de către Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti, a unei „supoziţii” nu este deloc morală. Academică nici atât, gestul fiind mai de grabă reprobabil. Dincolo de invocarea neserioasă a unor „motive obiective”, care ar fi împiedicat „luarea în discuţie” a acestui caz în 2013, deplin decentă era înainte de toate chiar luarea în discuţie şi comunicarea unui punct de vedere ştiinţific. Da ori ba. Nu ştim cine este doamna conf.univ.dr. Cosmina Rughiniş de la Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, scuzaţi să fim, oricum e lipsită de orice contur academic, din moment ce-i lipseşte cu desăvârşire opera. Şi altele. Eventual caracterul. Cum ar suna reciproca judecăţii sale: există supoziţia că domnia sa este o frustrată? N-avem nici o probă în acest sens, dar lansăm şi noi … o supoziţie. Care n-are ce căuta în rigoarea academică. O teză de doctorat, în prezenţa marelui sociolog Ilie Bădescu – tobă de carte, expresie neacademică – membru al comisiei (el însuşi autorul unui studiu introductiv în sistemul sociologic al celui în discuţie), despre „Contribuţia lui Vilfredo Pareto la dezvoltarea sociologiei moderne”, nu se putea inspira eminamente decât din opera acestuia „Tratat de sociologie generală”, publicată în 1918, în limba italiană şi în limba franceză (un an mai târziu). Mai există şi o ediţie reeditată în franceză (1968), realizată de Pierre Boven, cu o prefaţă de Raymond Aron. Ajungând aici, am putea semnala o capcană în care cade, în primul rând, după opinia noastră, doamna conf.univ.dr. Cosmina Rughiniş, care aplică rigid şi convenabil demarcaţia între filiaţie (care ţine de idei) şi plagiat (care ţine de text), în discuţie intrând şi apartenenţa sursei şi folosirea ghilimelelor obligatorii. Ocupându-se doar de Vilfredo Pareto, pe care autoarea chiar l-a tradus, stăpânind limba italiană, ca absolventă a facultăţii de profil, nu de un studiu critic asupra acestuia, altminteri destul de nesistematizat în cercetarea sociologică, se operează precumpănitor cu limbajul şi conceptele autorului, citându-l în exces. Fireşte, e un punct de vedere, fiindcă s-a mai vorbit inclusiv în presă despre „suspiciunile” asupra tezei de doctorat a Liei Olguţa Vasilescu. Din varii motive. Să spunem acum aşa: într-o lucrare despre conceptele logice ale lui Immanuel Kant „lucru în sine”, „a priori”, „a posteriori”, operezi până la saţietate cu textele din „Critica raţiunii pure” şi „Critica raţiunii practice”, citând şi necitând autorul, fiindcă avertizarea e clară – nu evadezi din Kant. Aşa cum este intitulată lucrarea de doctorat a Liei Olguţa Vasilescu, meritul ştiinţific al acesteia, atâta cât este, aportul propriu constă în readucerea în atenţie a unui economist şi sociolog italian (n.15 iulie 1848 – d.19 august 1923), cu respectarea întocmai a ceea ce a scris acesta şi nu alţii. Toată povestea, iscată în pragul Crăciunului, se va termina în coadă de peşte. Mai de grabă, cum spuneam, e jenantă. Dincolo de toate umbrele ei, ca fiecare dintre noi, Lia Olguţa Vasilescu ştie să scrie, să interpreteze un text ştiinţific, după un stagiu de câţiva ani în presă, oricum, mai bine decât cei care invocă „sindromul drobului de sare”, fără să spună asta, fiindcă, exact ce ne lipsea, o fac de pe aliniamente politice.
