Va fi în curând un an de când Constantin Oprişiu îşi lansa într-un cerc restrâns de prieteni de o viaţă, colegi din Radio, şi ei de o viaţă sau de două vieţi – turele de zi şi turele de noapte, lungi măsurate în ani, lumea lui de zi şi cea de noapte, în „viforul” evenimentelor lumii. O viaţă care, mai mult ca altele, mai uşoare ale altora, i-au afectat sănătatea nu şi voinţa şi elanul de a trăi clipa cu maximă intensitate a minţii, acolo unde nu se stricase nimic, dimpotrivă, acumulările, filtrarea prin sine, favorizaseră saltul de la cunoaştere la creaţie. „Viforul din noi” cum şi-a intitulat cartea, l-a purtat la Cairo, Paris, Florenţa, Roma şi la Troia, locul pe care cu evlavie şi fără complexe le-a aşezat lângă Hurez şi Putna, lângă Agapia şi Văratic. „Viforul lui” porneşte însă de undeva de la marginea Craiovei anilor de război, dintr-o casă cu şase copii, în care sărăcia „rosese tocul uşii”. „Tu ce visezi, mă Vaarlane?”, mă întreba frate-meu Cornel. Eram pe malul canalului colector. „Să am un costum gri cu pantofi negri. Trei perechi…”. Da, de aici a pornit drumul lui trecât mai întâi prin Facultatea de Filosofie în căutarea lui Sirius. „Steluţa aceea din manualul de logică cu numele ei fermecător care îmi înobila creierul cu imagini nemaiîntâlnite. Doream, visam, să mă întâlnesc cu acea stea”. „Viforul din noi”, reportaj, eseu şi proză de mare calitate literară, o exegeză la o ediţie îngrijită, el nu a mai avut timp să o facă, – dispărea câteva luni mai târziu – l-ar situa printre marii prozatori ai câmpiei. O sensibilitate de excepţie, nebănuită de niciunul din noi, sub masca nepăsării, a umorului înăscut, aşa din nimic, din şmechereală naivă sub care îşi ascundea emoţiile. Închei având sub ochi pagina de gardă cu autograful lui, scrisul acela imposibil cu care ne chinuia, când trebuiau citite la microfon, ştirile, sub presiuni emoţionale uriaşe. Ce timpuri! Le-am trăit oare? Doar atât: 19 decembrie 2017. După aceea a plecat să se întâlnească cu Sirius.
Mariana Vâlceanu
