Duminică 25 septembrie a.c., în Italia au loc alegeri legislative anticipate, după demisia premierului Mario Draghi, la 21 iulie a.c., înaintată preşedintelui italian Sergio Mattarella. Schimbarea guvernului în Italia nu este ceva neobişnuit, este chiar regula jocului. În vara lui 2019, când majoritatea parlamentară constituită din La Liga (extrema dreaptă) şi Mişcarea 5 Stele, o formaţiune anti-sistem, au crezut că pot coabita nestingherite, a fost o amăgire, după care s-a apelat, in-extremis, pentru evitarea alegerilor, la fostul preşedinte al Băncii Central Europene, Mario Draghi. UE era asigurată că forţele politice din Peninsulă sunt responsabile şi pot duce lucrurile la bun sfârşit în plină pandemie de Covid-19. Din nou amăgire şi după un an şi 5 luni, nici o soluţie de recurs n-a mai fost identificată. Şi atunci s-a decis: din nou la urne. Comisarul european pentru Economie, italianul Paolo Gentilone, fost şef al guvernului de la Roma, a etichetat ca iresponsabile partidele care l-au trădat pe Mario Draghi. Numai că de data aceasta peisajul politic este sensibil schimbat. În primul rând Mişcarea 5 Stele, întrată în Parlament în 2013, ca formaţiune anti-sistem cum spuneam, creată de artistul Beppe Grillo în 2009, la originea crizei guvernamentale, care a dus la căderea guvernului Draghi, s-a cam stins. Şi pe ruinele M5S, care se prezintă în alegeri, s-a creat la 1 august formaţiunea botezată Ambiente 2050. Stânga la rândul ei paralizată de diviziuni repetate, încearcă într-o coaliţie destul de firavă să ţină piept, coaliţiei condusă de Giorgia Meloni, contând pe Partidul Democrat, condus de Enrico Letta şi Italia Viva a lui Matteo Renzi. Aşadar, blocul de dreapta cuprinde Fratelli d’Italia, Liga lui Matteo Salvini şi partizanii lui Silvio Berlusconi de la Forza Italia. Se prefigurează, potrivit sondajelor, ca Giorgia Meloni (45 ani), care întruneşte 25% din sufragii, să devină prima femeie prim-ministru. Criticată ca fiind un pericol pentru democraţie, pentru stabilitatea italiană şi europeană, Giorgia Meloni este privită cu reticenţă la Bruxelles, Paris şi Berlin. În 2006, la vârsta de 32 de ani era numită ministrul Tineretului într-un guvern condus de Silvio Berlusconi. Laitmotivul discursurilor sale de campanie: „Italia mai întâi”. Accent pe familie şi patrie. Doreşte schimbarea Constituţiei, adoptarea unui regim semiprezidenţial, ca în Franţa, preşedintele urmând a fi ales prin sufragiu universal. Pe chestiuni externe, declarativ se arată pro-NATO şi critică vis-a-vis de Vladimir Putin şi războiul din Ucraina. Pe chestiuni de politică externă ar putea avea rivali în Matteo Salvini şi Silvio Berlusconi care reclamă amendarea sancţiunilor economice contra Rusiei. Aflată în campanie electorală, duminică la Napoli a spus că doreşte o Italie fondată pe merite şi nu pe privilegii. De altfel, pe durata campaniei hiperpersonalizată a fost singura voce din cadrul partidului care s-a făcut auzită. O temă favorită, de campanie, a fost restabilirea securităţii şi ordinii publice în oraşele italiene. Interesant, după alegerile din Suedia, în Italia se prefigurează venirea la guvernare a unui partid de extremă dreaptă, cu origini fasciste. Fiindcă Giorgia Meloni se revendică de la un regim dictatorial, naţional şi popular. Un sondaj de dată recentă arată în felul următor: Fratelli d’Italia 25,8%, Partidul Democrat 21,4%, Liga 11,3%, Forza Italia 7,8%, Viva Italia 7%. Coaliţia de dreapta este creditată cu 48%, iar cea de centru-stânga cu 31%. Un scor liniştitor pentru Giorgia Meloni.
