Reacţia chineză la anunţul autorităţilor japoneze din 10 septembrie a.c., privind naţionalizarea insulelor Senkaku sau Diaoyu, cum le numeşte Beijingul, devine, de la o zi la alta, tot mai virulentă. Dacă Beijingul a trimis în câteva rânduri nave de patrulare în apropierea acestor insule, pe teritoriul chinez manifestările anti-japoneze s-au intensificat, ameninţând interesele economice nipone din China. Duminică, secretarul american de stat al Apărării, Leon Panetta, aflat în turneu în regiune, a estimat că acest conflict teritorial ar putea degenera într-un război nedorit „dacă guvernele în cauză continuă provocările”. În opinia lui Valerie Niquet, responsabil al Fundaţiei pentru căutări strategice (FRS-Polul Asia), tensiunile sino-nipone legate de insulele Senkaku sunt vechi. China a răspuns imediat la naţionalizarea insulelor de către guvernul japonez, văzând în acest demers o provocare. Pentru guvernul japonez, insulele Senkaku au fost întotdeauna parte a teritoriului său şi niciodată n-a fost formulată vreo opoziţie, după ce, în 1972, SUA le-a restituit. Conflictul teritorial între Japonia şi China se înscrie într-un cadru mai larg. După anul 2000, China a încercat să-şi impună controlul deplin în Marea Chinei, pe care o consideră, unilateral, ca făcând parte integrantă din teritoriul său. Această revendicare teritorială n-a fost recunoscută la nivel internaţional. Aceasta este sursa a numeroase conflicte în regiune, cu Filipine, Vietnam, SUA. Controlul asupra Mării Chinei are consecinţe economice globale: 80% din schimburile comerciale globale se derulează pe aici. Pentru o lungă perioadă de timp, Beijingul nu a avut mijloacele necesare în extinderea influenţei şi a jucat mai mult „pe cartea concilierii”. Pe fondul crizei economice, China a considerat că a venit timpul să-şi avanseze pionii în Marea Chinei. Mai mult, revendicările naţionaliste constituie pentru Partidul Comunist Chinez (PCC) o nouă sursă de legitimitate. Pe fondul unor tensiuni legate de schimbările care urmează să aibă loc în conducerea partidului, se fac resimţite diferenţele între facţiunile partidului prinse în lupta pentru putere. O luptă care se duce între reformişti şi conservatori. În China, Partidul Comunist pretinde că apără onoarea sacră a patriei. La rândul său, Japonia conferă o dimensiune naţionalistă conflictului şi pentru această ţară retorica Beijingului înseamnă o provocare la ambiţiile sale maritime în Marea Chinei de Sud. În cazul în care Japonia ar ceda, ar exista riscul ca ambiţiile expansioniste ale Chinei să continue. Sunt şi alte ţări interesate în acest conflict. În cazul în care Beijingul ar reuşi să destabilizeze alianţa dintre Japonia şi SUA, nu puţine consecinţe ar fi de aşteptat. SUA nu-şi doresc un război cu China, motiv pentru care nu susţin Japonia în acest conflict. Cu alte cuvinte, Washingtonul se află în faţa unei dileme: fie, aparent, se abţine şi nu se angajează contra Chinei, fie reacţionează, mai ales dacă navele chineze debarcă în insulele Senkaku şi atunci riscul unui conflict n-ar mai putea fi evitat.
