August ’68, văzut de ambasadorul sovietic la Washington

1
50

Articol realizat de MIRCEA CANȚĂR

În blocul comunist european, eroii anului 1968 sunt Alexander Dubcek, devenit în ianuarie, același an, liderul comuniștilor cehoslovaci, în locul lui Antonin Novotny, aflat la putere din 1953 și Nicolae Ceaușescu, proaspăt secretar general al comuniștilor români. La vârfurile Partidului Comunist Cehoslovac se cerea adevărul: până atunci, ”raportul secret” al lui Hrușciov, din 1956, nu avusese efecte în structura cadrelor și, pe fondul reabilitării comuniștilor, condamnați în procesele staliniste postbelice, s-a pus capăt carierei politice a lui Antonin Novotny. Amplificând valul reformator, Alexander Dubcek atinge apogeul popularității. Scriitori și oameni de cultură avansează marile provocări: Ludvik Vakulik, Milan Kundera, Ivan Klima, Paul Kohout pun în discuție independența literaturii față de putere și enunță idei în opoziție cu dogma socialismului științific. Conform documentelor consultate de istoricul Mihai Retegan, în arhivele străine, Wladyslaw Gomulka, liderul comuniștilor polonezi, se plânsese ambasadorului sovietic la Varșovia, că Cehoslovacia, România și Iugoslavia sunt legate între ele prin dorința comună de a rupe blocul socialist și de a crea o alianță specială închisă. În mediile înalte sovietice, Iugoslavia fusese cândva ”un dușman”, România era acuzată de naționalism, iar Cehoslovacia de revizionism. Din stenograma ultimei discuții telefonice din 13 august, de dinaintea invaziei, dintre Brejnev și Dubcek, aflăm că liderul de la Kremlin era supărat din cauza menținerii lui Jiri Pelikan în fruntea televiziunii de la Praga, deși conveniseră în privința schimbării acestuia. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, Cehoslovacia era invadată de trupele Pactului de la Varșovia (URSS, Polonia, RFG, Bulgaria, Ungaria). Discursul liderului de la București, din 21 august 1968, ziua mândriei naționale și apoteoza lui Nicolae Ceaușescu, a electrizat România. Spunând răspicat „nu” politicii Kremlinului, „doctrinei Brejnev”, cea a suveranității limitate, Nicolae Ceaușescu se acoperea de omagii ale scriitorilor și oamenilor de cultură, iar România va trăi cea mai dulce, mai scurtă și amăgitoare idilă. La Praga, pe ziduri, apăreau, de la zi o la alta, inscripții ostile: „Ivan, go home!”, „Lenin, trezește-te, Brejnev a înnebunit!”. Indicatoarele rutiere indicau o singură direcție: Moscova – 2.000 kilometri. În memoriile sale, „Confidențele unui ambasador sovietic la Washington”, Anatoli Dobrînin – 24 de ani în funcție, adică pe durata mandatelor președinților Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter și Reagan – narează astfel: ”Moscova era foarte supărată pe conducătorul român, Nicolae Ceaușescu, iar trupele sovietice făcuseră manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei cu România. În realitate, Moscova nu se gândea la o invadare a României, deoarece nu se îndoise niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo”. Lui Dobrînin i s-a cerut imperativ de președintele Johnson, aflat la ranch-ul său din Texas: „În numele umanității, vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele vor fi imprevizibile”. Anatoli Dobrînin mai spune, însă, în memoriile sale că efectul acestor evenimente asupra relațiilor externe a fost mai puțin intens decât implicațiile sale interne. Și unul dintre motive a fost probabil faptul că războiul din Vietman era în plină desfășurare și, în rândul publicului occidental, criteriile morale din politică erau diminuate, în parte și pentru faptul că președintele american era împiedicat de războiul din Vietnam să invoce principii morale la adresa altor state. Această situație a avut importanță un deceniu mai târziu, când Kremlinul a decis invadarea Afganistanului. În august 1968, România a atins pragul maxim al unei simpatii internaționale, prin curajul fără margini al Bucureștiului.

1 COMENTARIU

Comments are closed.