Un discurs de o rară şi gratuită vehemenţă antichineză s-a activat – ca la un semn deschisă-i calea! – în spaţiul public autohton mai ales odată cu ascensiunea lui Victor Ponta pe piedestalul politicii inaugurând ceea ce a instituit o schimbare de generaţie în flancul stângii de la noi. Şi, în proasta tradiţie a politichiei noastre hrănite copios din pasta cleioasă a paradoxului, în locul unor evaluări de substanţă, schimbul acesta s-a lovit de un masiv şi parşiv refuz din partea unei elite (intelectuali rezidenţi cu chirie prin cartierul maidanez al clanului băsescian) trecând, cu o voioşie zglobie, de la suspiciunea che-guevariană la „pericolul” chinez, dat ca iminent pe baza unor presupuneri fără vreun suport viabil. Totul a pornit, cum se ştie, de la o vizită a tânărului premier român în China, asumată, fără vreun amestec „ideologic”, în perspectiva unor oportunităţi economice. O opţiune nu doar larg împărtăşită în înaltele sfere de decizie ale marilor cancelarii occidentale, dar chiar activă, cu beneficii orgolios recunoscute de toate părţile.
Ambiguitatea aceasta – voluntară ori nu, dar cu certitudine ipocrită – ignora nişte realităţi pe care elanul anticomunist susţinut în termenii unei cruciade cu reminiscenţe ale morbidei lupte de clasă altminteri ultragiate n-avea nici interesul şi nici bunăvoinţa de a le lua în calcul. Fiindcă, dincolo de imensul potenţial al Chinei, ca Putere economică de prim rang, realităţile de acum din ţara cât un continent sfidează reprezentările de un partizanat de natură „ideologică”: există – şi acesta e un adevăr devenit obiect de studiu în mari universităţi de pe mapamond – în China actuală ceea ce de-acum se cheamă o Ţară şi două sisteme, sau o Societate şi două sisteme. Cu alte cuvinte, două…Chine: una comunistă, concentrată în mâinile potentaţilor comunişti de la Beijing, ceaalaltă în cele ale capitaliştilor de la Shanghai. Cea dintâi cunoscută graţie propagandei dirijate şi, fireşte, univoce, cu un sârg autoritar şi cu restricţii impuse gândirii libere, cealaltă mai libertină şi mai transparentă, la palierul unui business concurând cu succes impunătoarele tradiţii capitaliste occidentale.
Citesc, iată, în cel mai recent număr al săptămânalului italian „L’Espresso” un reportaj al unui cunoscut jurnalist, Alessandro Gandolfi, cu titlul „Dolce vita la Shanghai” şi subtitlul „Noua clasă chineză e îndrăgostită de lux”. Informaţiile de la faţa locului sunt, mărturisesc, incitante, la limita credibilităţii. Sunt prezentate, aleatoriu, în straiele cele mai crude, ca pentru un concurs de… modă, câteva inserţii biografice ale celor mai mari reprezentanţi ai capitalismului chinez. Ei reprezintă noua categorie de oameni de afaceri, a tinerilor sub patruzeci de ani, o „armată” de întreprinzători de câteva zeci de mii, majoritatea proveniţi din familii sărace, dar educaţi şi invocând o schimbare radicală, declarându-se rupţi de trecut şi neimplicaţi politic. Profilul identitar al lor este, aşa cum îl propune publicaţia „Hurun” Report care înregistrează circa 65 de mii de tineri cu un patrimoniu de peste 16 milioane de dolari, în linii generale, acesta: bărbat între 30 şi 40 de ani, licenţiat, căsătorit, cu un fiu unic ce va studia în SUA sau în Anglia, business în sectorul manufacturier sau imobiliar, colecţionar de ceasuri şi opere de artă, proprietar de yacht şi avion, jucător de golf şi amator, în vacanţă, de somptuoase sejururi în Franţa ori în locuri exotice.
Pe unul, cu numele de împrumut Thalos (e modă împrumutul de nume occidentale), jurnalistul îl vizitează acasă şi află că s-a născut, într-o familie săracă, într-un cătun la vreo 40 de km de Shanghai. Are un capital de 700 milioane de dolari şi dă de lucru la vreo trei mii de persoane. A studiat de copil engleza şi crede că aceasta a fost cea mai bună decizie. El consideră că s-a dus vremea capitalismului de cumetrie, arondat politic, căci sistemul lor de relaţii s-a mutat în lumea mare a capitalismului internaţional, pe principiul că banul n-are miros…ideologic, iar falimentul i-a ruinat deja pe cei care îşi concepuseră imperii făcând afaceri cu protipendada de partid.
Notez toate acestea nu fără o intenţie provocatoare la adresa unei atitudini, dinspre o parte a elitelor noastre încartiruite încă în chingile unor prejudecăţi din care spumegă un bigotism mai mult decât amendabil.
Căci a ieşi, în spaţiul afacerilor, în întâmpinarea oportunităţilor economice pe care le oferă economia chineză, chiar în sistemul său dual, departe de a fi blamat, e semn de inteligenţă managerială.
