N-a mai plouat de multă vreme prin părţile locului şi seceta instalată ameninţă să compromită totul. Însetat, pământul sună a tingire, când dai cu tocurile încălţărilor. Porumbul şi-a întors frunzele ofilite, lipsite de orice turgescenţă, şi nu anunţă nimic bun. Iarba e ca o barbă ţepoasă de mort şi oamenii se gândesc deja la iarna care va veni, când nu vor avea cele trebuincioase. Prin pieţe, preţurile au luat-o năvalnic în sus. Promisiunile unui an agricol teafăr, aidoma celui precedent, care se prefigurau acum o lună, s-au năruit. Nu e pentru prima dată când avem o vară caniculară, care pune la încercare răbdarea oamenilor. Seceta actuală e mai de grabă un decont al unui şir de iresponsabilităţi politice şi economice. Un sistem de irigaţii, aproape performant altădată, care ajuta în astfel de momente, atenuând efectele nenorocirii, a fost literalmente distrus prin nesăbuinţa unor semeni de-ai noştri. Mă încăpăţânez să reiau această chestiune, chiar dacă scrobiţii urbei şi ai politicii strâmbă din nas. Ne hrănim din străinătate şi nu avem o idee coerentă de a valorifica integral unica bogăţie pe care o mai avem: pământul. În nici o ţară civilizată din lumea asta mare nu s-ar fi putut întâmpla o aşa nenorocire: să redistrugi un sistem de irigaţii pe care, cu imense eforturi financiare, îl reabilitasei. Cum să numeşti în funcţie de decizie, ca manageri, cum au fost botezaţi, la o entitate economică de maximă importanţă, chiar strategică, cum este ANIF-ul, oameni pe criterii politice? Ce treabă are clientelismul politic cu o astfel de instituţie? Îmi povestea în urmă cu câteva zile fostul subprefect de Dolj, liberalul Ion Groza, care îşi făcuse o obsesie din punerea în funcţiune a staţiei de pompare de la Dăbuleni, cum a reuşit să-l aducă la faţa locului pe ministrul de Finanţe din acea vreme, Decebal Traian Remeş, calic din cale-afară cu banul public. Văzând că nu o scoate la capăt cu una, cu două, Ion Groza l-a pus să se descalţe, pentru a simţi la talpă fierbinţeala pământului. Povestea asta s-a derulat nu acum câteva decenii, ci acum câţiva ani, când s-au alocat din nou sume mari, de ordinul miliardelor, pentru a se mai alege o dată praful şi pulberea de o infrastructură vitală în astfel de momente. Care aparţine statului. Ce s-a întâmplat în anii din urmă este de neimaginat şi toaca foamei sună pentru unii. Despre astfel de drame se vorbeşte rar. Lumea politică are alte subiecte fierbinţi la ordinea zilei.
