Nu puține oficialități europene și-au dat întâlnire, joi, la Waterloo, lângă Bruxelles, pentru a afișa unitatea lor, deși Franța și Germania n-au fost reprezentate de liderii așteptați. „Waterloo, patimă și grandoare. Oroare și geniu. Tragedie și apoi speranță”, a spus în cadrul ceremoniei oficiale premierul belgian Charles Michel. „În realitate, mai mult decât o bătălie, este o reconciliere pe care o celebrăm astăzi. Waterloo a fost o confruntare, dezvoltând un șoc tragic. Un șoc violent care a permis mai târziu o unitate vastă și o armonie solidă. Această realitate este proiectul european. (…) Cea ce comemorăm astăzi este mesajul de pace, de armonie și de concordie”. Ceremonia s-a derulat sub un cer schimbător, la picioarele „Dealului Leului” – câmpul bătăliei –, la exact ora la care Napoleon lansase, în urmă cu 200 de ani, ostilitățile contra coaliției anglo-olandeze a ducelui de Wellington. Dacă Edward, ducele de Kent și vărul reginei Angliei, Elisabeth II, a reprezentat-o, același lucru l-a făcut Frans Timmerman pentru Uniunea Europeană. În schimb, cancelarul german, Angela Merkel, și președintele francez Francois Hollande au avut reprezentare la nivelul ambasadorilor. Parisul n-a apreciat, în urmă cu câteva luni, faptul că Belgia dorea să emită o piesă comemorativă cu imagini din timpul bătăliei. Urmași și moștenitori ai șefilor de armate de-acum 200 de ani au pus mâna pe proiectile în semn de unitate, sub privirile regelui belgian Phellipe. Bătălia de la Waterloo s-a derulat după întoarcerea lui Napoleon din exilul din insula Elba, în primăvara lui 1815, împăratul fiind declarat în afara legii de puterile continentale la Congresul de la Viena. Reconstituită în câteva săptămâni, armata franceză conta, în cursul campaniei din Belgia, pe 93.000 de oameni. Timp de zeci de ore a făcut față forțelor aliate (britanice, germane, belgio-olandeze), la dispoziția lui Welington și mareșalului Blucher, care aveau sub comandă 125.000 de oameni. Multă vreme, bătălia a părut indecisă, pentru a se înclina finalmente în favoarea aliaților, Napoleon, refugiindu-se la Paris. Împăratul va abdica la 22 iunie și va muri ca prizonier englez la 5 mai 1821 în insula Sf. Elena. Istoricii francezi se contrazic și astăzi în orice discuție despre micul corsican. Enigma care stăruie este că Parisul avea o armată de 120.000 de oameni, o artilerie de 350.000 de guri de foc, peste 500 de tunuri, 35.000 de oameni din garda națională, 30.000 de tiraliori, militari destoinici. Discuția se încurcă. Joi seara, circa 11.500 de persoane au asistat la spectacolul de sunet și lumini „Inferno”, inspirat din poemul lui Victor Hugo „Repararea”. Cu focuri de artificii, efecte pirotehnice, salve de tun. Grandioasa celebrare a bătăliei de la Waterloo de către „prietenii europeni” i-a iritat pe francezi, pentru care Napoleon rămâne un simbol. Cum poate fi prezentat Waterloo ca o victorie pentru Europa? Istoricii din Hexagon consideră că o victorie franceză ar fi întârziat hegemonia germană și, în context, numeroasele conflicte armate care au dus la primul și al doilea Război Mondial. Fără primul Război Mondial, fără Hitler, fără nazism n-am fi avut al doilea Război Mondial. Waterloo n-a fost o înfrângere a unei țări sau a unui om, ci o catastrofă a întregului continent. În contrareplică, alți istorici aduc în prim-plan miile de morți în campaniile militare ale lui Napoleon, ruinarea Franței ș.a.m.d. Oricum, gloria lui Napoleon rămâne un vast subiect de dezbatere și de idiosincrazii europene.
