Cazul Horia Vintilă: O nesfârşită şi suspectă poveste!

0
144
 Lucrurile păreau definitiv tranşate, prin sentinţa publică din 14 decembrie 2018 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Tribunalului Dolj, care a anulat Hotărârea Consiliului local Segarcea (nr. 16/15 februarie 2016), prin care la cererea Institutului Elie Wiesel se retrăsese scriitorului Horia Vintilă titlul de „Cetăţean de Onoare” – post-mortem – , acordat de oraşul său natal, la 27 noiembrie 2015. Cum sentinţa menţionată, altminteri riguros motivată de judecătoarea Cornelia Harega, nu a fost atacată cu recurs, în termenul prevăzut de lege, ea a rămas definitivă. Şi astfel, scriitorul Horia Vintilă, spre satisfacţia morală a fiicei sale, Cristina Horia, rămâne „Cetăţean de Onoare” post-mortem al oraşului Segarcea, unde liceul din localitate îi poartă numele. S-a discutat suficient, în spaţiul public, despre necesitatea unei revizuiri a memoriei culturale, cu destule argumente şi luări de poziţie, fireşte nu exhaustive, pro şi contra. Cu toate acestea, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” nu renunţă la propria evaluare asupra unui destin nefericit. Şi destul de încurcat. Nu suntem încremeniţi în certitudini, fără dubii metafizice, nu ne grăbim cu judecăţi proprii, dar nici nu le preluăm pe cele gata făcute. Atâta vreme cât însuşi Mircea Eliade considera că “fără un naţionalism bine intenţionat, fără a ne imprima voinţa noastră, apăsat, în concertul european, riscăm să fim dizolvaţi, înghiţiţi”. Fidel structurii sale sufleteşti, ADN-ului său “metapolitic”, cum îi plăcea să spună, Horia Vintilă nu a fost afiliat unei ideologii politice, deşi a avut un episod naţionalist concretizat în colaborări jurnalistice la Gândirea, Sfarâmă-piatră, Meşterul Manole.  Şi-a iubit d ela distanţă ţară, cu o tragică luciditate, până în ultima clipă a vieţii. Şi printr-o adresă, înregistrată la Primăria Segarcea, la 18 aprilie a.c., Institutul Elie Wiesel atrage atenţia asupra nerespectării prevederilor din Regulamentul propriu, privind conferirea titlului de „Cetăţean de Onoare” al oraşului Segarcea, în sensul că… trecuse mai mult de un an de la data decesului celui propus pentru conferirea titlului şi până la momentul propriu-zis al propunerii de conferire a titlului. Cum scriitorul Horia Vintilă (1915-1992) decedase la Collado Villalba (Spania) cu trei ani înainte de decernarea titlului de „Cetăţean de Onoare” post-mortem, „s-a încălcat” Regulamentul stabilit de Consiliul local Segarcea. Nu suntem în măsură să punem în discuţie seriozitatea directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” – Alexandru Florian –, dar o asemenea observaţie puerilă pare mai degrabă cinică. Şi după cum am văzut neluată în seamă de instanţa de judecată, care a anulat Hotărârea Consiliului local Segarcea nr. 16/15 februarie 2016, despre aceasta făcând referire mai sus. Este adevărat însă că instanţa de judecată a analizat faptul că Horia Vintilă s-a remarcat, aşa cum a susţinut Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, prin activitatea sa publicistică, „anti-democratică, pro-fascistă şi anti-semită”. Horia Vintilă este un caz grăitor, care sugerează drama scriitorilor români alungaţi, dincolo de fruntariile ţării, de o politică represivă. În 1945, fiind în Italia, în misiune diplomatică, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă de un Tribunal al Poporului, pentru vina de a fi fost legionar. Ceea ce nu s-a probat în nicio împrejurare. Ori potrivit Legii 221/2009, statul român a recunoscut într-un târziu că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic erau înlăturate de drept. Aşa-zisele tribunale făceau doar represiune nu justiţie, depăşind şi nesocotind cadrul creat prin Convenţia de armistiţiu. Fireşte, Horia Vintilă a rămas în afara ţării aflată sub ocupaţie sovietică. Unde nu exista decât o libertate: aceea de a asculta de partid. În 1960, a tipărit în limba franceză romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, şi deşi scris de un non-francez a primit onorantul premiu Goncourt. Refuzul lui Horia Vintilă de a se lăsa fotografiat cu membri ambasadei României de la Paris, cu acest prilej, i-a adus un atac găzduit pe larg de L’Humanite, organul partidului PC francez, din care reieşea că ar fi fost legionar, anti-semit, anti-comunist şi altele. Au intrat în luptă şi “Le Figaro”, “France Soir” şi “L’Aurore”. Atacul nu se mai dădea la Bucureşti sau la Cluj, în ziarele şi revistele regimului, ci chiar la Paris prin intermediul unei publicaţii străine. Ambasador la Paris era Mihai Ralea. Dar asemenea acţiuni se decideau la Bucureşti, unde responsabil cu propaganda era Leonte Răutu (alias Valeriu Trotuşeanu), paznic al suprastructurilor leninist-staliniste, care a pălmuit întreaga tradiţie a culturii române. Garda veche era la post. Ce puteau înţelege scriitorii exilului din asemenea gesturi? Garda ideologică, deşi se căznea să pozeze în liberalizantă, se demasca ori de câte ori era vorba de marii scriitori exilaţi, şi Mircea Eliade, Vintilă Horia, Emil Cioran erau văzuţi ca duşmani ireductibili ai poporului român. Când de fapt ei erau duşmani ai unei secte ideologice de ocupaţie. Hârtia de turnesol a bunei credinţe în literatura română de după război o reprezintă grupul marilor exilaţi, cărora Biblioteca Judeţean „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova le-a acordat un spaţiu generos. De altfel, la 100 de ani de la naşterea scriitorului, Biblioteca Judeţean „Alexandru şi Aristia Aman” a organizat colocviul (3-4 decembrie 2015): “În căutarea omului total: Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia”, prezentate fiind comunicări cu aspecte inedite ale vieţii şi operei scriitorului, prin aportul lui Cristian Bădiliţă şi Basarab Nicolescu. Premiul Goncourt nu i-a fost retras lui Horia Vintilă, însă festivitatea de decernare nu a mai avut loc. „Oriunde ne-am aflat, în acest timp, aproape jumătate de secol în exil – scria Horia Vintilă – am suferit cumplit, chiar şi când ne-am îmbogăţit sau am constituit puncte centrale de atenţie în cultura occidentală. Nu a fost uşor niciodată. Nu am uitat o clipă de a visa la întoarcere şi nici de a lupta, fiecare în noaptea lui pentru ca întoarcea să fie posibilă”. Întoarcerea în 1990 nu a fost posibilă, iar cauza ei a stat în programul bine întreţinut de învrăjbire a românilor dinăuntru cu cei din afară. Toate acestea ar trebui ştiute, fiindcă artileria urii nu a încetat o clipă.