Nişte „oameni de bine” şi discursurile lor… magice!

0
395

La împlinirea a 25 de ani de la constituirea primului Consiliu Judeţean post-decembrist, rezultat în urma alegerilor locale din februarie 1992, în sala de şedinţe a Prefecturii Dolj, s-a ţinut o festivitate de circumstanţă, invitaţi fiind toţi „foştii” consilieri judeţeni, de stânga, de dreapta, de centru şi de ce au mai fost ei. Cu mesaje, mai mult sau mai puţin încropite, reticenţe politice resimţite, glumiţe ieftine, s-a ajuns finalmente la mal, adică la înmânarea de plachete omagiale. Era şi greu de amenajat, dacă ne referim la formatul reuniunii, un posibil bilanţ. Neanunţata premisă a discuţiilor, cu iz festiv, a fost una clară: Consiliul Judeţean este autoritatea administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Competenţele sale sunt enumerate în legea administraţiei publice locale, sistematic completată şi republicată, oricum diferită substanţial de… Legea 69/26 noiembrie 1991. Fireşte, imaginea de ansamblu a localităţilor doljene, gradul lor de dotare edilitar-gospodărească şi nu numai, este notabil modificată cu cea de acum 25 de ani. S-au metamorfozat multe, iar schimbările, cum spuneam – realmente confortabile – puteau fi desigur mai rapide. Împlinirile, unele consistente, începând cu aeroportul internaţional din Craiova, se regăsesc cu precădere în ultimii 10-12 ani, graţie absorbţiei de fonduri europene prin proiecte inspirate, la nivelul judeţului, dar şi al localităţilor din teritoriu, inspirat potenţate şi îndrumate. Fără nicio legătură, din păcate, cu mandatele succesive, fade, două la număr, ale lui Ion Voiculescu, ambele dăruite prin negocieri bizare, în spatele uşilor închise şi în desconsiderarea oricărei logici. De o minimă etică a momentului, nici pomeneală. De altfel, trocurile de târg au făcut ca, în ambele mandate, vicepreşedinţii Consiliul Judeţean să aparţină unor partide minuscule, cu doar câteva voturi în economia generală. Până la urmă, politica este ceea ce sunt oamenii care o practică, o slujesc sau se slujesc de ea. Mulţi ani s-a staţionat într-un somnambulism economic şi administrativ, pentru care terapia a venit prea încet.

O nedumerire cu vedere la Jiu

1Gheorghe Barbărasă, secretarul Consiliul Judeţean Dolj, bărbat sobru, trecut şi abil, s-a vrut patetic în alocuţiunea sa. A lăsat să se înţeleagă, e drept cam bolbortosit, că încă nu a apărut hagiograful cu har, ispitit să-i scrie un laudatio, acestui pisc al administraţiei publice, cu vocaţie providenţială, care a vegheat neabătut la respectarea legalităţii şi a mai făcut şi restul. Şi, acum, puţină concizie. În aprilie 1992, Prefectura Dolj, cu Gheorghe Barbărasă secretar, decidea „transmisia cu plată”, din administrarea Regiei Autonome de Administrare Fond Locativ Craiova, în administrarea Băncii Române de Comerţ Exterior SA Bucureşti – sucursala Craiova – a imobilului din strada Olteţ numărul 8 (valoare de inventar Untitled-1reactualizată – 50.093.123 lei), sumă ce a fost achitată cu dispoziţiile de plată 405 şi 406 din 7 iulie 1992. Peste numai o zi – ca o paranteză – mai exact în data de 18 aprilie 1992, Gheorghe Barbărasă ateriza la Consiliul Judeţean Dolj, în funcţia deţinută şi actualmente. Tacâmul afacerii, la care ne vom referi, este complex, fiindcă la data de 17 aprilie 1992, când se emitea Decizia nr. 120 a Prefecturii Dolj, în vigoare era deja Legea Administraţiei Publice Locale (numărul 69/26 noiembrie 1991) şi potrivit prevederilor acesteia domeniul public şi privat al muncipiului Craiova era administrat de Primăria Craiova, iar cel al judeţului Dolj de către Consiliul Judeţean Dolj. Cu alte cuvinte, Prefectura Dolj nu avea nici în clin, nici în mânecă cu domeniul public şi privat. Va începe o nebunie curată, care va dura ani şi ani. La Consiliul Judeţean, Gheorghe Barbărasă „va ţine sub observaţie” imobilul din strada Olteţ numărul 8, şi dacă pe mandatul de preşedinte al lui Tudor 7-8Rădulescu, lucrurile nu au evoluat nici convenabil, nici nonconvenabil, în schimb, prin instalarea lui Ion Voiculescu, în iulie 1996, totul va deveni „parfum”. Consiliul Judeţean Dolj va intra „ca măraru-n ciorbă” într-un litigiu aiuritor cu cotidianul „Cuvântul Libertăţii”, aflat, deja, în litigiu cu BCR. Nedumerirea devenea totală. Dar avea ieşire la Jiu. S-au dus „bătălii” mocnite pentru ocuparea de funcţii – bine plătite – în organigrama băncii, dar nu numai. Era treaba altora să se ocupe de aşa ceva. Şi nu au făcut-o.

Amnezie selectivă sau amor pentru minciună

În decembrie 1996, la câteva luni după instalarea lui Ion Voiculescu ca preşedinte al Consiliul Judeţean Dolj, cotidianul „Cuvântul Libertăţii”, care deţinea etajele 3 şi 4 ale clădirii din strada Olteţ nr. 8, conform Decretului 102/1990, se vede antrenat, cum spuneam, într-o acţiune judecătorească – recurs la o sentinţă 5-6civilă a Curţii de Apel Craiova – de… Consiliul Judeţean Dolj. Prin Ion Voiculescu şi Gheorghe Barbărasă. Pare neverosimil. Fiindcă de patrimoniul public şi privat al muncipiului Craiova răspundea, cum spuneam, Primăria Craiova şi nicidecum Consiliul Judeţean Dolj. Ce interese îi mânau în luptă pe cei doi atleţi ai administraţiei publice judeţene? Ce le justifica opţiunea pentru calitatea procesuală revendicată? Dar, cum ne asigura deunăzi „Gigel” Gheorghe Barbărasă, domnia sa veghea la respectarea legalităţii, – forma enunţiativă – ca nimeni altul. Şi avea dreptate. S-a chinuit să pară ceva. Nu cineva. Şi a vorbit, lăsând sentimentul că o face „la mişto”. Vorbe obosite de multă vreme. Un citat doar, deplin miraculos, din conţinutul recursului la Curtea de Apel Craiova, datat cu nr. 6342/5 Untitled-3decembrie 1996: „(…) Precizăm de asemenea că în anul 1990 ziarul „Cuvântul Libertăţii” nu a fost singurul organ de presă din judeţ, existând şi ziarul „Situaţia”, şi, deci o eventuală administraţie locală pentru presă nu se putea înfiinţă numai în cadrul redacţiei „Cuvântul Libertăţii. Faţă de cele de mai sus menţionate se poate constata că nu sunt aplicabile prevederile Decretului 102/1990 (…)”. Că a existat o publicaţie efemeră „Situaţia” este adevărat, numai că primul ei număr a apărut pe 8 februarie 1990. Decretul pomenit avea în vedere publicaţiile care-şi continuau activitatea, din punct de vedere juridic, venind din perioada anterioară momentului decembrie 1989. Cum toată argumentaţia părea şubredă, secretarul Consiliului Judeţean Dolj, Gheorghe Barbărasă, apărând – să nu omitem – legalitatea actelor administrative, află că imobilul din strada Olteţ nr. 8, la naţionalizare, conform anexei la Decretul numărul 92/1950, publicat în buletinul oficial numărul 36/20 aprilie 1950, aparţinuse Băncii de Scont (două apartamente) – strada R. Roland (Vasile Roaită). Conform unei dovezi indiscutabile, din Arhivele Naţionale, Camera de Comerţ şi Industrie Craiova, era înştiinţată la 17 august 1948 că Banca de Scont „a intrat în lichidare în urma unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor”. Deţinuse… două camere, conform anexei la Decretul 92/1950, şi nicidecum… patru etaje câte avea imobilul. Şi dacă aplicabile ar fi devenit prevederile HG 308/25 aprilie 1991 privind folosirea de către societăţile bancare a spaţiilor localite care au fost construite sau adaptate în scopul comerţului de bancă, trebuiau îndeplinite mai multe prevederi exprese. Nu mai interesează pe nimeni, acum, acest lucru. Ar fi putut interesa la un moment dat. BCR  a avut dificultăţi la OCPI Dolj, la intabulare, mai ales că şi-a clarificat termenul de „transmitere în administrare cu plată” folosit în decizia Prefecturii Dolj, aşa cum a dorit, adică suma de 59.093.123 lei. Era, de fapt, preţul real al transferului patrimonial (!). Un… mizilic, să recunoaştem. Şi mulţi şi-au frecat mâinile de “reuşită”. În numele apărării legalităţii actelor administrative. Repetăm, forma enunţiativă. Şi un detaliu “agreabil”: Gheorghe Barbărasă va deveni, peste ani, un fidel client al BCR, unde, potrivit declaraţiei de avere, are vreo şapte depozite bancare. Nu babane, dar nici schiloade.

O mişcare anti CVL – târziu luată în serios

Ion Voiculescu şi Gheorghe Barbărasă, aidoma a două false trestii gânditoare, au avut meciul lor viforos cu „Cuvântul Libertăţii”, şi l-au câştigat. Nu o să le reamintim de componentele calde ale tinereţii lor, fiindcă orice adeziune, fie ea şi deviată, trebuie respectată. Dar că au respectat legalitatea, deplină, asta e o glumă de duzină, care doar a înnebunit nişte oameni. Ion Voiculescu a fost liderul comuniştilor craioveni, o vreme, apoi liderul social-democraţilor doljeni. Cu un asemenea ex-lider, şi foştii comunişti, de mucava, şi foştii social-democraţi din acelaşi aluat, nu se pot decât mândri. Când Ion Iliescu, însoţit de Corina Creţu, în februarie 1997, a venit la Craiova pentru a-l instala în funcţia de lider PSD, în locul lui Gheorghe Ionescu, întrebaţi fiind ce părere avem despre persoana lui Ion Voiculescu, am spus că… este frecventabil. Ceea ce a şi contat. Nu aveam de unde să ştim că începuse „lucrarea împotriva CVL”. Una lucrativă, încă din decembrie anul precedent, care va dura. Un cotidian, care a scăpat „la snop” opinii de stânga, a primit „în bot” deplina consideraţie.

 Ex-premierul Adrian Năstase, informat prin memorii, remise de prefecţii de Dolj, a găsit o soluţie salutară, convenindu-se asupra unui gentlemens agreement cu primarul Craiovei din acel moment. Ce a urmat este o altă poveste.

P.S. Cotidianul „Cuvântul Libertăţii” nu şi-a apărat, până acum, niciodată în coloanele sale propriile interese locative.

MARGA BULUGEAN şi MIRCEA CANŢĂR