Nu ştiu de ce vânzoleala lugubră din interiorul coaliţiei guvernamentale livrate, cu o patimă vecină cu insolenţa, mă duce cu gândul la străvechile spectacole din antica Romă în care amatorii de distracţii circare îşi oblojeau plictisul pe seama sângelui vărsat de nişte sclavi gladiatori pe nisipul arenelor. Să fi fost de ajuns dictonul „Pâine şi circ”, etalon nedepăşit în două milenii al cinismului, spre a justifica popularitatea şi insolita glorie a acelui act de-a viaţa şi de-a moartea în care complicitatea unor zei mincinoşi substituiau ticălosul mecanism al jocului de-a fatalitatea?
Înfrângând cu greu starea de graţie pe care confruntările în care liderii marcanţi ai USL s-au angajat, cotidian, în aceste ultime zile, m-am întrebat dacă nu cumva politica, aşa cum o simţim gestionată acum, nu e cumva încă şi mai gregară decât cealaltă surată a ei cu care, se spune, concurează la titlul de cea mai veche profesiune din lume. Fiindcă, deşi ambele revendică, dincolo de coeficientul de imoralitate subsumat fatalităţii, un minim set de reguli intrinseci, în cazul politicii ele nu doar că nu funcţionează – decât poate ca nişte arpegii ademenitoare în forfota campaniilor electorale – dar par făcute spre a fi, ulterior, încălcate cu o promptitudine buimăcitoare.
Noile isprăvi ale lui liberalilor mobilizaţi imperativ de liderul lor retrezit dintr-o lungă stare vegetativă sunt incitări la un divorţ pe care s-au făcut numeroase pariuri de către mulţi din tagma unor „jucători” abonaţi la taraba „Marelui Jucător” autodesemnat ca atare şi căruia nişte ambiţii neroniene nu-i sunt, cum cred, atât de străine. Şi de neplăcute. Am mai spus-o şi altădată: derobat, în acel plumburiu august din 2012, de orice îndrituire la legitimitate, „albit” de un masiv vot antagonist, era de aşteptat ca, profitând de orice defectare în tabăra duşmană, să revină, din loja „imperial cezaristă”, indicând cu degetul soarta bătăliei din arenă. Moarte sau iertare. Circ şi pâine. Nici n-a fost nevoie de cine ştie ce mişcări de culise. Ele au existat şi la sfâşierea cortinei din cauza unor defectări survenite în rândul instituţiilor scăpate o clipă de sub control s-au văzut în toată strălucirea lor hidoasă. Nu. Dubiul cel mai consistent şi mai otrăvit e, de-acum, aşa cum nu puţini s-au hazardat să-l articuleze este dacă sforar dedulcit la toate ticăloşiile posibile şi imaginabile, această umbră neroniană supravieţuitoare prin trista istorie a pirateriilor din politica histrionică va ceda dezolat şi resemnat ori va încerca, tentat cum se arată, ispitei de… a da foc Cetăţii care nu l-a meritat. Desigur, e vorba de o metaforă. Gama unor gesturi de acest soi e lungă, iar magazia de butaforii e bine aprovizionată.
Sub acest spectru, iminenta, de-acum, dizoluţie a USL, chiar dacă s-ar mai recurge la pritoceli cazuale, fiindcă imaginea de şandrama este evidentă, îi va servi matadorului şansa, nevisată cu un an în urmă, de a-şi relua prerogativele cezariene din loja sa reamenajată de nişte insurgenţi loviţi de debilitatea unor orgolii autodistructive.
