Nu cunosc alt cărturar comparabil cu Mircea Eliade, cu excepţia poate a maestrului său francez, Georges Dumézil, care să fi oferit prin vasta sa operă ştiinţifică o cheie mai înţeleaptă de cunoaştere şi de înţelegere a locului şi rolului credinţei în societatea umană. Şi mă întreb, în acest moment de criză şi de cumpănă a coexistenţei noastre multi- şi inter-religioase, dacă n-ar trebui să apelăm, prin lectură şi re-lectură, la mesajul operei sale ca la un veritabil îndrumar. Mi-a fost dat să întâlnesc şi să cunosc, în varii contexte, persoane, cetăţeni obişnuiţi sau oameni de cultură, care, în numele şi în spiritul lecţiei sale, probau cea mai firească înţelegere a sensului alterităţii: acela al celuilalt al tău.
Într-un mic orăşel universitar din sudul Braziliei, un savant peruan imigrant din Italia la vârsta primei tinereţi, mi-a împărtăşit, odată cu admiraţia sa necondiţionată pentru românul Eliade, şi faptul că lectura operei sale i-a facilitat accesul la înţelegerea şi împărtăşirea credinţelor băştinaşilor prin care reuşise să se împlinească spiritual şi uman. În alt context şi alt arc de timp, de-a lungul unei luni întregi, m-am bucurat de prietenia unui dascăl algerian, musulman get-beget, şi el un fin şi orgolios eliadian. Cu studii academice în Roma prin anii ’70, era căsătorit cu patru soţii, refuzând cu o fervoare pe care n-o înţelegeam atunci orice decuplare radicalizantă de la ceea ce el considera a fi mesajul adevărat, obligatoriu paşnic, umanist, al islamului. Manifesta o neobişnuită curiozitate faţă de ortodoxismul pe care îl reperase ocazional în opera lui Eliade, în parte a lui Vintilă Horia pe care-l cunoscuse la Madrid, cu mulţi ani în urmă. După lungi şi repetate colocvii, interesul său faţă de patrimoniul nostru tradiţional, religios şi etno-folcloric, luase forma unei căi iniţiatice.
Cândva, un scriitor italian îmi relata, cu o undă de entuziasm împins spre frenezie, despre un preot catolic, din zona Padovei, care se strămutase în deşertul Siriei, la izvoarele ortodoxiei, unde a trăit, pustnic, mai bine de un deceniu, predicând cui se întâmpla pe acolo şi „scriindu-şi” predicile pe nisip. Întrebat despre „rostul” acestora, deferite efemerităţii, răspunde ritos că, în definitiv, orice adevărată credinţă se exprimă şi se atestă între tine şi El; El fiind, în aceeaşi reprezentare a sa trans-ecumenică, acel Dumnezeu, nu Singurul, la singular, ci Singurii, la plural, pe care, odată ce L-ai ales, îl slujeşti cu aceeaşi legitimitate cu care ceilalţi şi-L slujesc pe AL lor.
Nu ştiu câtă audienţă mai pot avea astăzi, în lumea divizată şi disputată între atâţia „maeştri răi”, refugiaţi în cazemate ale intoleranţei şi urii în care, orbiţi de proprii lor Dumnezei, îi combat, cu arma, pe Cei ai altor semeni ai lor. Şi mă gândesc că, în absenţa omenescului, nicio credinţă nu are sens, sfârşind într-o diabolică vacuitate. Văduvă de suflul omenescului din noi, credinţa e doar un vas fără conţinut, ca un lac fără apă, un trup gol de suflet.
