Când Nicolae Ceauşescu îi dădea dreptate lui… Fidel Castro

0
214

Pe 19 decembrie 1989, exact acum 25 de ani, situaţia scăpase de sub controlul autorităţilor locale la Timişoara. Povestea cu aşa-zisul preot reformat mutat din Timişoara în alt judeţ, care trebuia să părăsească locuinţa ocupată, prin sentinţa Tribunalului Timiş, a fost de fapt mica scânteie a unei nemulţumiri populare ce mocnea de atâta vreme. Nici demonstraţia de forţă a armatei, dictată de liderul de la Bucureşti, comandantul suprem al armatei, prin scoaterea tancurilor pe străzile oraşului de pe Bega, nici „consultările” de la sediul judeţean de partid nu mai puteau avea vreun efect, în absenţa dialogului cu cei aflaţi în stradă. Exact ceea ce era completamente străin comuniştilor, învăţaţi din pruncie să apere „cuceririle revoluţionare” cu arma în mână. Numai că „duşmanul” de această dată era chiar propriul popor. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv CC al PCR din 17 decembrie, ora 17.00, este edificatoare asupra manierea în care se gândea: „O mână de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul (…) asta este realitatea. Are dreptate Castro în cele spuse în activul de partid, pentru că nu se poate una ca asta”, afirma Nicolae Ceauşescu, enervat la culme că „huliganii nu fuseseră omorâţi”. Acesta era mesajul oficial: huliganii au făcut şi au dres! Populaţia era mulţumită de cum trăia, mult prea mulţumită de marele ei cârmaci. Nici unul dintre membrii CEPEx al CC al PCR n-a îndrăznit o frondă la cele afirmate de Elena şi Nicolae Ceauşescu, fiindcă toţi îşi pierduseră capul, dacă îl avuseseră vreodată. „Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu se retrag trageţi în picioare. Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Este apă de ploaie. Cei care au intrat în sediul comitetului judeţean de partid nu trebuiau să iasă de acolo, trebuiau să fie puşi la pământ”. Aşa se exprima „mult iubitul şi stimatul conducător”. Nu e loc de interpretare: românii erau îndemnaţi criminal să tragă în români. Să reproducem declaraţia făcută în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 de către colonelul Corneliu Pârcălăbescu, şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice: „Pe 20 decembrie, ora 20,30, am fost chemat la Cabinetul 1 împreună cu Ion Dincă, viceprim-ministru. Mi s-a dat ordin de Nicolae Ceauşescu ca 22.000 de luptători din Gărzile Patriotice să fie trimise la Timişoara. Mi-a specificat să trimit 10.000 din Dolj, 6.000 din Olt şi 6.000 din judeţul Vâlcea”. În noaptea de 20 spre 21 decembrie, spre Timişoara, mii de salariaţi de pe platformele economice ale Craiovei, însoţiţi chiar de şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice din Dolj, colonelul Ioan Mihalcea, plecau spre Timişoara, „să facă ordine” cu ajutorul bâtelor şi barelor din cupru, sub pretextul că avuseseră loc evenimente grave, provocate de elemente huliganice, care jefuiseră magazine şi atacaseră sedii ale instituţiilor de stat. Sună straniu: să fi existat „reţelele de socializare” de astăzi sau sistemele actuale de comunicare! Operaţiunea, altminteri aberantă, n-a mai avut loc, deoarece demonstranţi timişoreni, sosiţi la gară, au cerut „fraternizarea” doljenilor cu capitala Banatului. Confuzia era imensă. Aprovizionaţi cu pâine şi apă minerală, doljenii s-au întors acasă şi chiar a doua zi au ieşit în stradă, în frunte cu coloanele de salariaţi de la Întreprinderea de Avioane Craiova şi IUG Craiova. Preluaseră ceea ce trebuia: spiritul revoluţiei. Există în cartea-document „Zile istorice pentru eternitate”, a colectivului de autori prof. Ionel Turcin, gen. lt. (r.) dr. Marin Ilie, gen. mr. (r.) dr. Ion Pâlşoiu, dar şi prof. Axente Corneanu, declaraţii ale multora dintre participanţii la evenimente. La Timişoara s-a tras de către armată şi asta nu mai trebuie demonstrat. Fără o extensie a spiritului revoluţiei, la Craiova şi Bucureşti, evenimentele de la Timişoara puteau fi înăbuşite în cele din urmă. Craiova are statutul de oraş martir al revoluţiei din decembrie 1989 prin Legea nr. 235/5 decembrie 2011 şi îl are pe merit. Chiar dacă multe detalii ale celor petrecute în urmă cu 25 de ani întreţin încă polemici aprinse, putem rămâne convinşi că în acele zile altfel se gândea. Şi despărţirea de „regimul Ceauşescu” era unanim dorită. Ceea ce a urmat este o altă poveste, dar oricum este bizar să credem că mulţi dintre participanţi, altminteri membri cumsecade de partid, chiar scandau împotriva partidului din care făceau parte. Deşi se săturaseră de aburul sulfuros al disciplinei de partid, de televiziunea omagială, de aplauzele comandate, de întreg delirul acela în care elevii şi studenţii trebuiau să ajute ţăranii, aceştia să devină muncitori, muncitorii să devină activişti, activiştii – intelectuali, pentru ca intelectualii, la rândul lor, să închidă cercul, să devină toleraţi când nu închinau ode despre fericire.