Arta „anti-divă”: Virna Lisi şi cuminţenia frumuseţii…

0
343

Nu doar ceea ce am trăit pe viu, în nume propriu, ne configurează în conturul unei biografii, reduse, mai ales azi, de impunerile birocraţiei mediatice, la litera unui cirruculum mai curând formal. Într-o biografie exhaustivă pătrunde, cu şi fără vreun permis individualizat, toate circumstanţele unei existenţe: de la locurile prin care ne-am dezvăluit luminii, la băncile uceniciei instructive, de la cărţile pe care le-am citit (ca şi cele pe care le-am scăpat ori le-am ignorat păguboşi) până la crâmpeiele muzicale ascultate ori la filmele pe care le-am vizionat şi în care ne-am regăsit. Toate se constituie, cu timpul, în veritabile antene ce ne prelungesc, pe orizontală ca şi pe verticală, ceea ce îndeobşte numim destin.

Am aflat ieri de decesul uneia dintre cele mai strălucitoare „stele” ale cinematografiei italiene şi mondiale: Virna Lisi. Şi brusc gândul s-a despicat în două direcţii, diametral opuse: cine, îndeosebi dintre tinerii de astăzi, consumeriştii virusaţi de atâtea în-scenări cu pretenţii de artă pe care industria de tip hollywoodian le aruncă pe bandă rulantă într-o piaţă tot mai nesătulă, cine, aşadar, dintre copiii şi nepoţii noştri crescuţi de-acum la umbra reţelăriei „socializante”, ştie ori ar dori să ştie cine fost şi mai ales ce a întruchipat jumătate de secol actriţa italiană ivită, în 1936, ca Venus din spuma mării, într-o mică localitate din apropierea ţărmului adriatic?

Urmărind, cu doar câteva luni în urmă, confesiunile sale puse sub semnul unei sincerităţi egală cu onestitatea cu care numai un mare artist îşi îngăduie să se dezvăluie, actriţa ce întruchipa, prin anii cincizeci-şaizeci, Frumuseţea în stare pură, naturală, adică, fiindcă îi fusese dăruită de Dumnezeu, am retrăit, în memoria-mi retrezită, clipele de stupefiantă surpriză cu care o descopeream, adolescent pe ecranul vechiului cinema „23 August” de pe locul din spatele supermarketului Mercur de acum. Acolo fiindcă peliculele considerate „burgheze”, dacă nu chiar reacţionare, erau distribuite mai ferite de posibile interese generalizate; acolo am vizionat marile creaţii ale lui Fellini, ale lui Antognoni, faimoasele şi scandaloasele, prin diatribele anti-capitaliste, filme ale lui Kostas Gavras, câteva dintre capodoperele suedezului Bergmann, puţinul din Visconti şi din Bertolucci şi atâtea altele.

Biografia ei evocă un parcurs de o normalitate aproape şocantă. Egală, în artă ca şi în prestanţă interpretativă, cu marile sale contemporane şi conaţionale (Alida Valli, Sofia Loren, Claudia Cardinale), le-a depăşit – s-a spus de către mulţi şi în varii ocazii – în frumuseţe; o frumuseţe, cum spuneam, naturală, cât mai înseamnă, în răvăşirea noastră post-modernă acest cuvânt, de vreme ce la vârstă fragedă, gimnazială, dascăli şi colegi i-o constată cu o uimire aproape şocantă. Iar ea va recunoaşte târziu, în senectute, că da, era conştientă de frumuseţea ei, şi că da, cea mai mare grijă a fost, în tot restul vieţii, să nu facă din ea o marfă.

Aşa s-a întâmplat, fiindcă, după succesul enorm, cu pelicule de mare succes comercial (Mânie şi prejudecată, O tragedie americană, Cenuşăreasa ori Laleaua neagră, alături de Alain Delon, sau neuitatul U 112 asaltul reginei Mary, cu Frank Sinatra, Cei doi aşi din mânecă, alături de Tony Curtis),  s-a întors la teatru şi la televiziune, cu aceeaşi fermitate cu care şi-a refuzat titlul de „divă” la Hollywood întrerupând un super-contract de şapte ani.

Premiată cu Palma d’or, la Cannes, cu două Donatello, la Venezia, a refuzat distribuţia într-un film gen „007”, al lui Roger Vadim, pe la mijlocul anilor şaizeci tocmai fiindcă întreaga Americă racordată la cinema vedea în ea o nouă Marilyn Monroe, fireşte blondă, frumoasă şi un pic frivolă. A „ratat”, au spus unii, critici, actori, regizori, dar nu şi ea, recunoscând, mai târziu, că a ales în cunoştinţă de cauză, întâi fiindcă nu s-a simţit niciodată prea bine în cercul „divelor” şi a „divilor”, apoi fiindcă a preferat tandreţea şi siguranţa familiei sale romane, soţul ei fiind un vestit arhitect, cândva acţionar al echipei de fotbal Roma.

S-a stins doar la două luni de la aniversarea, în familie, a celor 78 de ani şi la o lună după ce şi-a descoperit un cancer necruţător: în acelaşi ambient tonic şi retras al familiei, lăsându-ne totuşi încă o probă testamentară, adică interpretarea unui rol în comedia „Latin Lover”, ce n-a ajuns încă pe ecrane.

Într-o ultimă confesiune, declara: „Mă rog în fiecare seară, înainte de a merge la culcare, spun o rugăciune. Este educaţia pe care am transmis-o alor mei”.

Nu, Virna Lisi n-a fost o… divă. A fost o artistă şi întruparea unei fiinţe în care omenescul şi-a îngăduit un strop din desăvârşirea pe care o visăm cu toţii şi în care ne regăsim rareori.