Parvin, din diverse părţi ale lumii de astăzi, efect al globalizării ce ne face părtaşi involuntari la mersul lucrurilor, sinuos şi deseori halucinant, veşti dintre cele mai dramatice despre soarta copiilor pe care, într-o retorică bolnavă, nu contenim să-i slăvim şi să le conturăm una dintre cele mai otrăvite griji. Unele dintre aceste veşti sunt cutremurătoare: ucideri la întâmplare ori sub impactul unui cinism deplorabil decis prin cabinete tainice în care generali şi mareşali asumându-şi poziţii de zei olimpieni ori de dumnezei nu ezită în a introduce strategic în actele de confruntare de care nu ducem lipsă tocmai aceste fiinţe nevinovate.
După a cincisprezecea zi de conflict israeliano-palestinian, media internaţionale contabilizează – orribile dictu – deja peste 200 de victime în blestemata Fâşie Gaza, din care nu lipsesc copiii de numărul zecilor. Ieri se trecuse deja la faza atacurilor terestre prevestind victime încă şi mai numeroase şi, cu siguranţă, tot din rândul civililor şi al copiilor. Crime, nu încape nicio îndoială, în faţa cărora umanitatea îşi declină orice competenţă şi putere. Un jurnal francez vorbea, tot ieri, de neputinţa preşedintelui american Barak Obama nu doar din cauza ambiguităţii în care ţara sa s-a poziţionat de decenii, în dubla postură de cel mai mare aliat al Israelului şi de furnizor de fonduri Autorităţii Palestiniene recunoscute internaţional, ci şi prin condiţia oarecum „subalternă” în raport cu nucleele tari şi esenţial implicate în decizii ale serviciilor şi ale armatei. Cât despre alte organisme şi organizaţii, asistăm de prea multă vreme la nişte exhibiţii teatrale şi teatraliste, de la ONU ce-a pierdut enorm din prestanţă şi din credibilitate, până la UE şi toate instituţiile sale, transformate în ultimii ani în nişte emitenţi de rezoluţii cu un strict şi ineficient caracter propagandistic.
Cad victime copiii, a căror inocenţă nu lasă indiferenţi şi al căror viitor se risipeşte, în state mai mari ori mai mici, mai libere ori mai puţin libere, mai bogate ori mai sărace, într-o vacuitate pe care vanitatea noastră, a celor mari, o pune în groteşti paranteze ale goanei după privilegii şi după averi, dând deopotrivă uitării învăţăturile străvechi ce ne îmboldeau către o înţelepciune limpede cât seninul cerului înstelat.
Aflu cu stupoare, în babilonia lumii răvăşite de inegalităţi ţipătoare, că mai există ţări în care destinul copiilor e prestabilit, chiar legislativ, unei existenţe mai mult decât precare: tragice şi nedrepte. În îndepărtata Bolivie, acolo unde copiii sunt, de decenii şi poate de veacuri, destinaţi din fragedă vârstă lucrului propriu adulţilor, că Parlamentul a dat curs unei iniţiative legislative prin care li se acordă celor de la vârsta de 12 ani dreptul la muncă salarială, aşa-zicând cu carte de muncă. Ei lucrau oricum, la negru şi ilegal, fireşte nepedepsiţi, numai datorită unei clemenţe liber înţelese şi acceptate, iar dreptul acesta îl aveau de la 16 ani. Paradoxal mi se pare faptul că legea a fost adoptată sub presiunea unor asociaţii – un fel de ONG-uri europene – ale lor, ale copiilor, ori mai exact ale unor tineri ce-au depăşit 16 ani şi care proveneau din categoria celor ce-şi începuseră trudnica osteneală din fragedă pruncie.
Greu de disociat în acest caz o linie de justeţe care să împace criterii morale şi criterii economice. Un lucru e cât se poate de clar: sărăcia nu-i doar o ruşinoasă realitate, ci o plagă deplorabilă, al cărei simplu regret nu ajunge pentru a împăca nici puţinele conştiinţe câte vor fi fiind în noi şi printre noi.
Există ţări în care polarizarea socială a depăşit limite demne de evul mediu: în Brazilia, mi s-a spus chiar în sediul Procuraturii din Rio de Janeiro, că doar un minim procent al populaţiei se bucură de un nivel de trai cât de cât acceptabil. În Venezuela, s-a aflat în ultimii ani, sărăcia s-a generalizat, de unde şi impedanţa mişcărilor de stradă, nu întâmplător ale tinerilor, elevi şi studenţi, care, surprinzător, s-au răsucit mai recent contra socialismului populist şi ilar lăsat moştenire de adept al marxismului în forme stalinist-brejneviste.
Şi, iată, la Estul rusofon al Ucrainei, în tragedia doborârii avionului malayesian, au pierit şi câţiva copii: cu părinţi, cu fraţi, cu rude, dar şi cu păpuşi şi jucării în braţe, victime, la rându-le, ale unui conflict amintind de temutele vremuri ale celor întunecate veacuri din istoria Europei şi a lumii.
Mă întreb dacă parabola christică – Lăsaţi copiii să vină la mine – n-ar putea fi interpretată într-o cheie, de un cinism nu mai puţin insalubru, şi ca o chemare, în cer, în împărăţia lui Dumnezeu spre a fi astfel smulşi lumii răvăşite de ură şi de atâta deznădejde.
