O declaraţie de presă uşor patetică, suverană şi tonică, destul de înduioşătoare, lipsită de ambiguităţi, în formularea ei, ambalată aparent cu un bun simţ demodat, făcută chiar de el, Sorin Cârţu, a sunat ca un verdict: „mă retrag”. Era ultimul mesaj al celui care mai reprezenta puntea de legătură cu Universitatea Craiova de odinioară. Ultimul… emblematic. Ce paradox: la împlinirea a 40 de ani de la cea mai frumoasă şi nemuritoare aventură a Craiovei în cupele europene, pleacă din clubul, cu care şi-a confundat strălucirea lui fotbalistică şi managerială, singurul care mai făcea legătura cu altă lume, cea de ieri. O lume, infinit altfel pe tărâm fotbalistic. N-am fost întotdeauna un mare simpatizant al lui Sorin Cârţu, şi reticenţele au fost reciproce, am mai recunoscut asta, istoria relaţiilor noastre este mai complicată, dar totdeauna am avut faţă de el, şi în dialogul direct, o cotă de apreciere inalterabilă. Cineva, cred că prin cărţile lui Ioan Chirilă am citit, spunea că fotbalistul moare… de două ori. Prima dată, când pune ghetele în cui. S-au mai modificat lucrurile. Dar nu despre asta discutăm. Sorin Cârţu, în traducerea liberă a ceea ce a justificat gestul său, ne-a sugerat, destul de vag, că nu mai era folosit în deciziile patronului clubului, Mihai Rotaru, şi relaţia „trebuie citită printre rânduri”. N-a vrut să mintă profitabil? E posibil. Din tonul său, cum spuneam patetic, se putea deduce că divorţul a fost amiabil, convenindu-se ca o vreme cel puţin să se cultive tăcerea. La capătul unui sezon calic, oricum sub precedentele, trebuiau găsiţi şi ţapi ispăţitori, cum se întâmplă peste tot. Ca o părere, Sorin Cârţu poate n-a oferit întotdeauna soluţii, să le numim oportune, viabile, fertile, dar cine în fotbal le poate anticipa, fără greş şi unde? La PSG, la Bayern Munchen, la Chelsea, la Tottenham, la Liverpool, dar hai că m-am dus prea departe. Lumea fotbaliştilor de astăzi nu are nimic în comun cu cea a fotbaliştilor din vremea sa. În afara drepturilor băneşti, care trebuie virate lunar, în cont, altceva nu mai contează. Sorin Cârţu, aşadar, a decis să plece. Şi-a recunoscut şi limitele şi momentele de neinspiraţie şi greşelile. Lasă în urma sa o istorie. Un soclu mic pe care probabil se va înălţa o statuie robustă. Sau un tablou alături de alţi eroi, pe tunelul de intrare pe gazonul stadionului. Deşi cei de astăzi, care populează vestiarul, sunt imuni la o astfel de istorie emoţionantă. Prin anii 90, într-o deplasare în Franţa, într-un turneu de pregătire, Sorin Cârţu s-a întreţinut sub privirile mele, cu Guy Roux, legendarul antrenor al celor de la Auxerre, prăbuşită acum în Liga a 2-a. Cine a fost Guy Roux, pentru Auxerre, am spus-o cu un alt prilej, deşi scriu rar despre sport. Dacă lucrurile vor merge, cum este de aşteptat, mai bine, se va murmura în surdină că asta fiindcă nu mai e Sorin Cârţu. Dacă vor merge mai prost se va tăcea. Trist moment, cu efect anesteziant!
