„Antipolitica” sau „extremismul de centru”

0
152

mondo-headerTot mai greu de definit şi, într-o măsură încă şi mai mare, de înţeles modul în care e gândită şi practicată politica din zilele noastre. La noi, unde scena e de-acum iremediabil ocupată de persoane selectate cu grija, ce nu  exclude ci presupune îngrijorarea, de a nu defecta sistemul piramidal de relaţii bazat pe comandă şi pe supunere. Dar şi prin alte părţi în care, dacă ideologiilor li s-a decretat decesul văduvite însă de serviciul funerar adiacent, spaţiul politic e acaparat de formaţiuni extremist-populiste incapabile şi, totodată, inabile de a pune ceva consistent şi persuasiv în locul rămas cumva de izbelişte.

La mare cinste sunt discursul alarmist anti-sistem (cu butada demnă de paradoxul cretanului din logica acreditată de secole, fiindcă susţinătorii unui astfel de discurs sunt ori devin parte a sistemului!) şi retorica populistă, clamând bezmetic schimbarea şi, mai nou, invocând un centru văzut şi propagat ca un punct magic demn de manevra unui scamator în ambianţa vechilor târguri săteşti.

S-a ajuns, astfel, încât orice direcţie pretins novatoare sfârşeşte în mecanismul înfundat al unui fel de schimbare a schimbării într-o aporetică al cărui unic rezultat e stagnarea. Şi, cu ea, fracturarea tuturor intenţiilor programatice deviate întru-un cerc vicios cu o infimă marjă de mişcare şi aproape nulă în perspectiva aşteptărilor unui electorat fie masiv zăpăcit, fie conectat la lentoare decontată în absenteism.

Între timp, lumea îşi vede de mersul ei triumfal spre o dezordine tot mai apăsătoare la palierele geopoliticii, ca şi la cel al mecanismului bunei funcţionări a societăţii, în formele naţionale ori transnaţionale, distribuite ori nu în mega-structuri unioniste ori pe frontul, re-deschis, al blocurilor de Putere. Şi de influenţă.

Cum în vertijul unei astfel de dezordini a survenit şi s-a instalat cu pretenţia unei adevărate mode, antipolitica, în forme deschise ori abil camuflate de refuzul oricărei tradiţii, faptul acesta  nu face decât să pulverizeze şi să bulverseze un electorat care nu mai se recunoaşte în vreo formaţiune. Mizele, câte mai rămân, se concentrează pe programe, însă şi acestea pline de promisiuni care mai de care mai edulcorate şi nediferenţiate, întrucât toate pline de aplicabilitate mai mult ori mai puţin conformă cu realitatea din economie şi din societate. Nu mai există poli, nici în ce priveşte opţiunea de natură socială şi cu atât mai puţin „ideologică”.

Reproşurile de stânga-dreapta, unele pe cât de gălăgioase pe atât de gratuite, fără acoperire în realitatea vie a societăţii, ea însăşi greu de definit în structura sa de-acum ireversibil globalizată, sunt vizibil  păguboase. Şi nu-i de miare că ele au devenit apanajul poziţionărilor mediatice, difuze în rândul unor analişti, majoritatea afiliaţi ei înşişi unor grupuri de interese distribuite pe flancurile luptei pentru Putere.

O Putere gândită şi asumată, pe faţă, aşa cum o probează scandalul în curs din rândul social-democraţilor divizaţi între două grupări pentru moment inegale dar care nu este deloc exclus să se lărgească şi să se potenţeze mai curând decât cred cei din tabăra ce-şi vântură atuuri constituţionale.

Fiindcă aceştia din urmă ignoră, pentru moment, partea din jocul Opoziţiei, încă în expectativă în aşteptarea momentului ideal pentru a se insinua în jocul politic transformat într-o bătălie fratricidă. Cine va câştiga din această bătălie aproape că nu nici nu mai contează. Criza e profundă, cu valenţe structurale, iar unicul perdant sigur este cetăţeanul de rând, în definitiv noi toţi, reduşi, post-electoral, la condiţia de simpli spectatori, al căror acces la vreo decizie e pe moment suspendat.