Despre arta ca terapie socială

0
102

Nu mă consider un mare cinefil. Primele filme vizionate, într-o copilărie mai curând târzie, în condiţiile precare ale caravanei ajunse în satul natal o dată la un an şi în proiecţia pe zidul bătrânei clădiri a şcolii, n-au depăşit farmecul primelor cărţi pe care le împrumutam de la biblioteca voluntară unde erau aduse de la centru strict în regim de cerere. Erau, desigur, în cea mai mare parte filme ruseşti şi de război, majoritatea în registru exclusiv propagandistic. Poate de aceea nu-mi amintesc niciunul dintre cele vizionate atunci şi, probabil, că printre ele nu s-a strecurat vreuna din peliculele valoroase, ca să nu spun veritabile capodopere ale cinemaului rus: ori, mai exact spus, sovietic.

Mai târziu, am descoperit ceea ce se determină astăzi prin formula „filmul de artă”, pe la mijlocul anilor 60, cu precădere în scurta perioada a dezgheţului politic când, la vechiul şi modestul cinema „23 August” aflat atunci în zona din spatele Mercurului, pe lângă o cârciumă şi o sală de sport numite popular „Dinamo”, puteai, aproape săptămânal, să dai peste filme semnate de Fellini, de Antognoni, de Vittorio De Sica, dar şi de Hitchock ori de Ingmar Bergmann.

Tot acolo am vizionat şi „Zorba Grecul”, cu neuitatul Antony Quin, ca şi viscontinianul „Rocco şi fraţii săi” ori „Ghepardul” al aceluiaşi Luchino Visconti. Nefiind, aşadar, cinefil în sensul strict al cuvântului, nu mi-am făcut nici liste cu preferinţe în rândul vedetelor; nici n-am prea gustat, de-a lungul vieţii, jocurile de-a „monştri sacri”, nici atunci când m-am trezit învins de vreo partitură ieşită din comun. Cercetând prin memorie, mi-am dat seama mai târziu decât s-ar fi cuvenit că o anumită rezistenţă la ceea ce ar fi trebuit să fie o empatie cu mari protagonişti ai filmului mondial – mai ales cei „frumoşi” în linia unui Alain Delon – se datora şi unui rest de invidie specifică vârstei. Însă bariera a căzut cel puţin în cazul a două figuri care mi-au rămas la suflet: Marcello Mastroianu şi Yves Montand, ambii printre favoriţi şi astăzi şi fără rezerve.

Între ultimele mele preferinţe, se numără de ani buni americanul Richard Gere, protagonistul acelui neuitat „American gigolo” ce-avea să-l propulseze în 1980 în galeria celor mai mari interpreţi, de la Hollywood şi din afara acestuia. Şi poate că, dincolo de arta sa interpretativă, galonată nu doar graţie gravităţii cu care şi-a construit fiecare rol, fără stridenţe vedetiste, cu pacienţa cu care se clădeşte, pe o scenă, rolul într-un spectacol de teatru, seară de seară, ceea ce m-a captivat a fost opţiunea sa de activist în diverse cauze ale lumii de azi. Şi ale planetei.

Prezent, în aceste zile, la cea de-a 61 ediţie a Festivalului de film de la Taormina, în Sicilia, el nu s-a dezminţit nici de această dată, ca slujitor al artei şi ca mesager al vocaţiei ei de tămăduitoare a durerilor lumii.

Întâmpinat cu un entuziasm aproape delirant – de care se apără cât poate -, îşi face timp să stea de vorbă cu jurnalişti, cu colegi, cu organizatori ca şi cu admiratori care-l opresc pe stradă. Ba chiar şi cu a noastră frumoasă Mădălina Ghenea se lasă fotografiat, la diligenţele acesteia, desigur. Într-un lung interviu pentru un cotidian naţional, vorbeşte despre el, ca actor şi ca activist al unor cauze civice, relatează povestea peliculei pe care o reprezintă în festival, dar lansează şi o judecată şi un însemn asupra tragediei imigranţilor ce asaltează, de doi ani, insula siciliană.

Pelicula „Time aut of mind” e un film-reality, aproape de documentar, regizat de Oren Moverman care e şi scenarist, atu important pentru Gere, cum declară, fiindcă el însuşi, ca interpret, e mereu interesat să cunoască bine scenariul înainte de a accepta un rol. În cazul de faţă, a acceptat să joace şi fiindcă partitura l-a captivat din prima clipă: un cerşetor, în New York, deghizat spre a nu fi recunoscut, filmat în timp ce la colţ de stradă cerşeşte, i s-a părut o provocare pe măsura curiozităţii sale faţă de reacţia oamenilor la situaţii dramatice. Şi curiozitatea i-a fost răsplătită, chiar dacă de o manieră neplăcută, în sensul unei indiferenţe şi a unei apatii care îţi clatină rezerva de încredere în semeni. Asta însă avea să-l întărească şi mai mult în latura sa de activist pentru cauzele pierdute ale lumii de azi. Cum e şi cea a imigranţilor cărora, speră el, Europa re-trezită va găsi înţelepciunea unei soluţii adecvate.