LUCIANO MAIA – UN POET AL LATINITĂȚII (II)

0
104

O poetică inter-lingua: de la Jaguaribe la Danubius

 

Poliglot (se pare că poliglotismul e specific scriitorilor brazilieni, dacă mă gândesc la prietenul nostru și al Craiovei, poetul și universitarul Marco Lucchesi), Luciano Maia a ajuns, interogând diversele coduri neo-latine, la ideea recuperării poetice a Latinității. Iată cum își prezintă singur proiectul acesta poetic și, cum vom vedea, deopotrivă poietic; „De când am început să scriu versuri am simțit o atracție nestăvilită pentru tema latinității, moștenire încântătoare, mod de a simți, de a cânta, de a suferi, de a fi fericit, dincolo de orice naționalitate și descendență rasială. Latinitatea este un impuls, o pasiune, o certitudine, un legământ, o mândrie…”

Cum își traduce autorul proiectul în spațiul, devenit astfel experimental, al creației? Întâi, prin identificarea, la nivelul unei viziuni proprii, a unei ARS Latina, pornind de la supoziția lui Rubén Darío (La latina estirpe verá la grande alba futura), însă la nivel microtextual opțiunea sa va merge în direcția unei construcții lirice pe care am denumit-o inter-lingua; asta înseamnă că poemele vor interfera versuri, uneori cuvinte, expresii, emblematice în constituirea unor vectori lingvistici vânând un maximum de expresivitate, din mai multe idiomuri neo-latine. Iată, in nuce, poetica asumată la nivelul întregului volum din poemul purtând sugestiv titlul mai sus invocat, de ARS Latina: „Jo canto en català, llengua també / nacida en este mundo de cultura; / en français, belle langue qu’y est née / e anche in italiano, addiritura. // El genio castellano bien se ve / și cel portughez, cu o a lui anvergură. / Et ainsi de tous ces mots harmonisés / eu voi face o perfectă legătură. // Ca într-o odă s-apară-n lumină / tutto il valore delle lingue nostre, / caut în română muza cea senină. // Pour louer très haut la verve de ces gens / cântând gloria de ieri și de mâine / de la trionphant génesis latina”.

Interferența lingvistică, asimilată, chiar dacă și într-o perspectivă accidentală, unei inter-textualități sui generis, odată pusă în operă, va acționa în chip de operator codificat estetic generând, în cititor, sentimentul participării la o aventură nelipsită de un preponderent simț al ludicului; un fel de ars comunicandi poetică, centrată pe identificarea, în “biblioteca” intimă a lectorului, a mărcilor unei latinități mai curând de natură livrescă. Un simplu exercițiu de digitație livrescă, bazată pe o inter-textualizare de nivel exclusiv lingvistic? Exista, firește, un asemenea risc, iar poetul l-a simțit și tratat cu dispozitive pe măsură. Așa cum anticipam, salvarea vine dintr-un excepțional simț aperceptiv al mutației propuse de avangardele istorice europene de la începutul veacului trecut: discursul poetic, în loc să rămână la nivelul citațional al livrescului, așa cum se întâmplase, spre a da doar două exemple, la Alecsandri sau la poetul italian Giovanni Pascoli, irumpe în cotidian, făcând admirabil loc calamburului și transformând ironia într-un fel de ecran amintind de încercările primilor avangardiști români, cu Tzara în frunte. Astfel, un poem intitulat ostentativ banal Salut, Nicolas!, pare „cronica” burlescă a unui mit, latin neîndoielnic, fără a-și pierde întru nimic din gravitatea tonală a mesajului pre-asumat: „Laptele lupoaicei curge și-n Africa / și hrănește astăzi fluierele pixinguinhas / și suflarea anonimă de Cuba. / La țâțele lupoaicei se-adastă Pablo Milanés / y Silvio Rodriguez y / un canto en un pais libre, / neolatino, mestizo, caribeno y hermoso./ Și de când José Martí a îndulcit trestiile de zahăr, / canaverales, Guillén intonă / su songoro-cosongo…”

De-aici încolo, fiecare poem pare a se declanșa pur și simplu de la o imagine-cuvânt-expresie, pornită într-unul din codurile neolatine, ce va interfera, apoi, cu alte câteva, în jurul unor motive ivite efectiv din orice, o canțonetă celebră, napolitană, evident, un cântec andaluz, un vers de doină românească, amintirea unui poet ori cărturar din aceeași arie culturală, ori imersia, din hăul unei memorii reactivate, a unui vector ce-ar putea defini și redefini substanța acelei Latinități, devenite Proiectul poetic și poietic prin excelență.

Cartea Poemele Latinității, apărută la Editura Aius din Craiova, prin grija regretatei Danei-Marina Dumitriu, al cărui travaliu în operația de traducere-omologare în română e pe cât de evident pe atât de admirabil, e deopotrivă o ofrandă Latinității (noastre) și o provocare instructivă pentru cititorul invitat, astfel, să se verifice și să se regăsească în orizontul unui proiect ce asumă, se înțelege, și o indiscutabilă dimensiune culturală.