Poate toată Oltenia, cu judeţele ei surori, „căuş al palmei vechilor tăciuni”, e neîndoielnic fabuloasă, de-a dreptul, în acest anotimp al primăverii, căruia nu îi putea sări rândul, dar Doljul – nu ştiu de ce – le întrece pe toate, prin întinderea nesfârşită a câmpiei, verdele ei crud, intens, năvalnic şi clocotitor, arătându-ne ce poate face natura într-o lume ca a noastră. Şi dacă vreţi să ştiţi ce e basmul, ce e vraja, nu rămâneţi străini de ceea ce merită văzut: întinse lanuri de grâu şi neîndoielnic orz, atins timid de pârg şi alte culturi agricole, înviorate vizibil de stropii binecuvântaţi de ploaie, încât odată, şi mai mult decât oricând, tabloul să pară un vis ireal. Până la Calafat, pe drumul naţional ca-n palmă, chiar aşa, priveliştea este seducătoare, începând cam de la Perişor, trecând prin Giubega, Galicea Mare, traversând Moţăţeiul, unde la cunoscuta intersecţie a drumurilor ai să zăreşti vestiţii grădinari ai locului ademenindu-te cu trufandale de sezon. Şi deja copii ai satelor aferente, cu pungi de căpşune fragede, pe marginea drumului, îţi fac semne să îi iei în seamă. Străbăteam, deunăzi, un câmp fără sfârşit, în asfinţit, sub un cer ce nu înceta să fie mohorât, decât pentru a deveni trist, şi lanuri viguroase de grâu, porumb şi floarea-soarelui stăvileau, din loc în loc, galbena mare a rapiţei, implacabilă în felul ei, proclamându-şi maturitatea, sau avansul în vegetaţie, dar mai ales culoarea. În confruntarea celor două culori stătea uriaşa încărcătură cromatică şi marele farmec al priveliştii. Tufe de pelin, de muşeţel şi romaniţă, de flori de câmp albastre şi albe, răspândind un difuz efluviu de parfum plăcut, se amestecă, la marginea culturilor agricole, cu rară îndărătnicie, etalându-şi vitalitatea. Şi… macii, iviţi când tocmai îi uitasem, în neverosimila lor culoare, cum pot rămâne atât de roşii, în imensitatea câmpului, pe care parcă încearcă să-l incendieze? Contemplând imaginea îţi dai seama sau poţi crede că dacă în locul culorilor ar fi voci, de oameni, o orchestră simfonică s-ar naşte în inima nopţii, cum ar fi spus Maria Rilke. Şi în afara exaltării pasagere, totul nu pare decât o treabă a pictorilor. Cum salcâmii încep să înnebunească, vorba menestrelului, sub razele calde şi luminoase ale soarelui lunii mai, Doljul chiar este o întindere geografică de basm în acest anotimp.
