Nu cunosc dacă mai e în uz, prin sistemul nostru mediatic, vechea şi celebra rubrică „Ştiaţi că…”, una dintre puţinele cu care, în trecutul nu prea îndepărtat, ne mai delectam prin paginile ziarelor pline de elucubraţii propagandistice pe care, când nu erau „prelucrate” în circumstanţe specifice, nu le citea mai nimeni. Sub acest generic s-ar înscrie şi relatarea preluată de câteva agenţii occidentale de presă cu câteva săptămâni în urmă şi care, dincolo de absurdul situaţiei, devine un argument că anormalitatea, atât de frecventă şi denunţată la noi, nu prea are hotare. Ba, mai mult, are clienţi – ori, după caz, pacienţi – pretutindeni, în lume.
Mai concret, e vorba de un eveniment desfăşurat la sfârşitul lunii aprilie, în îndepărtata Islandă, şi se referă la abolirea unei legi în vigoare de patru sute de ani: una dintre cele mai crude şi mai absurde din întreaga istorie a răsfăţatei insule, aşa cum au definit-o chiar câţiva dintre administratorii de azi ai legislaţiei islandeze.
Însă legea respectivă are şi o istorie a ei, oscilând între legendă şi poveste, şi e legată de un episod petrecut în primăvara lui 1615, atunci când un grup de 32 de vânători de balene sosiţi tocmai din Ţara Bascilor (autonomă atunci, acum într-o aşteptare conflictuală, cu un armistiţiu, probabil temporar, al luptei armate) au sosit cu corăbiile lor în căutarea râvnitelor mamifere. În realitate, aşa cum abia acum se recunoaşte, cei 32 de pescari basci nici nu acostaseră pe ţărmul insulei pentru a-şi pregăti vreo partidă de vânătoare de balene, ci doar obligaţi de înrăutăţirea neaşteptată a vremii şi, în consecinţă, a oceanului ce le-ar fi pus viaţa în pericol.
Numai că localnicii, înfuriaţi peste măsură, i-au luat drept… invadatori şi, ca atare, au adoptat pe loc un proiect de lege pe care l-a semnat, la fel de grăbit, guvernatorul de atunci Ari Magnusson ce va da şi numele actului legislativ până acum în vigoare. Textul prevedea nici mai mult, dar nici mai puţin decât executarea celor 32 de basci, ca şi interzicerea oricărui alt conaţional al lor de a se apropia de ţărmurile islandeze.
Alt detaliu, nu mai puţin insolit, e faptul că, în realitate, legea aceasta nu a fost aplicată niciodată în cele patru secole în care a fost în vigoare. Şi nu doar fiindcă, aşa cum se consemnează azi, niciun basc n-a mai îndrăznit să calce pământul insulei, pericolul fiind transmis din tată-n fiu şi din generaţie în generaţie, ci şi fiindcă, de mult timp, pedeapsa cu moartea e ea însăşi abolită. Aşadar, legea era oricum neconstituţională.
Acum, o numeroasă delegaţie a fost invitată din provincia spaniolă San Sebastian în Islanda, chiar pe ţărmul vestic al Islandei, acolo unde s-a petrecut abominabila crimă, la o ceremonie de reconciliere ce s-a transformat într-o suită de manifestări culturale, dar şi politice, întinse pe cinci zile.
Momentul cel mai emoţionant, după semnarea decretului de abolire a absurdei legi, l-a reprezentat strângerea de mâini între bascul Xabier Irujo, urmaşul uneia dintre victime, şi Magnus Raffnson, descendent al unuia dintre „călăi”.
„Acum sunteţi în ordine şi în siguranţă aici, la noi”, le-a declarat comisarul districtului din Holmavik; voi, bascii, da, balenele însă încă nu”.
Nu poţi să nu te întrebi dacă, prin codurile legislative ale altor insule, naţiuni, state, mai mari ori mai mici, nu vor mai fi în exerciţiu forţat – şi absurd – alte uitate decrete şi legi. Fiindcă, dacă „navigăm”, geografic şi istoric, spre locuri izolate, puţin ori deloc cunoscute, adică în zone ale unor triburi din locuri fie chiar şi explorate, acolo toată „legislaţia”, orală, spuzeşte de surprize pentru toate gusturile.
