Detracarea instituţională marca Băsescu

2
105

Printr-un oficiu mediatic declasat sub limita deplorabilului, s-a instituit, în discursul oficial din ultimii ani o dihotomie pe cât inadecvată pe atât de păguboasă. E vorba de o disjuncţie, apărută oarecum firesc în planul stric politic – şi fără vreun suport fezabil „ideologic” –, între băsism şi antibăsism. În fond, societatea românească în structura ei profundă şi de suprafaţă acuză, de o manieră gregară, această divizare transformată, cu o sârguinţă de o crasă gratuitate, într-o stare conflictuală dominantă, surclasând orice alte obiective proiective şi prospective ale unui stat livrat, încă şi mai mult, unei crize fără precedent şi, aparent, fără oportunităţi de salvare la îndemână.

Polarizarea nu e, cum s-ar putea crede, încadrabilă în firescul unei confruntări de idei, de viziuni, de credinţe, de proiecte: recursul, iarăşi „ideologic”, la opţiuni pretins conceptuale, în aceeaşi paletă binomică (capitalism vs socialism, dreapta vs stânga, economie de piaţă vs economie planificată, stat neutral vs stat asistenţial etc.). Un astfel de discurs, pe lângă faptul că e desuet şi, de aceea, exilat de-a dreptul din dezbaterea teoretică internaţională actuală, nu se susţine, la propriu, nici măcar la nivelul elementar al actelor deferite programelor politice.

Clientelismul, da, indiscutabil, poate explica în mare măsură divizarea, cu consecinţa unui conflict în care opţiunile „ideologice” nu sunt decât firave pretexte, preponderent retorice. Şi cutez să confer acestui clientelism, atât de patetic înfierat şi, până la un punct, cu majoră justeţe, o minimă scuză, în măsura în care, prin esenţa sa, politica şi l-a asumat, insidios, în fizionomia sa intimă, chiar dacă şi cu bună marjă de clandestinitate.

Realitatea, în specificitatea ei dâmboviţeană din ultimul deceniu, etalează, pentru cine se decide la o operaţie de destructurare a cazualităţii stării conflictuale în act, este însă cu totul alta. Şi ea se regăseşte în profilul psihosomatic al lui Băsescu însuşi, pe de o parte, iar pe de alta, într-un proces, nu neapărat atât de lent pe cât se prezintă, de compromitere a cadrului instituţional statal. Şi amintesc aici de o observaţie – pe cât de pertinentă pe atât de actuală, dar şi ignorată din păcate cu o lejeritate amendabilă – pe care o avansase, cu puţin înaintea dispariţiei sale fizice, un lider comunist european, a cărui inteligenţă politică i-a conferit un prestigiu greu de contestat chiar şi astăzi. E vorba de Enrico Berlinguer, magicianul acelui istoric compromis ce-a restituit Italiei, în acei teribili ani de plumb din 1977-1980, şansa unei reveniri normalităţi de care nu mai are parte nici în aceşti ani de criză. El recunoştea, într-o Italie a mafiei, că problema corupţiei angrenate de diversele partide nu e atât de gravă şi n-ar avea impactul unui tzunami, aşa cum se credea – şi se crede încă şi azi; răul absolut, plaga politicii, italiene şi nu numai, releva el, rezidă în faptul că Puterea, oricare ar fi ea, narcisiacă aşa cum e în natura ei intrinsecă, îşi începe fiece ciclu slăbind instituţiile statale până a le face coruptibile. În termeni încă şi mai simpli, un politician, oricare ar fi el şi oricare i-ar fi culoarea, s-ar cuveni să servească instituţia pe care i-o legitimează votul şi în nici un caz să şi-o aservească. O problemă de… personalizare, ar spune un psiholog social.

Or, revenind la conflictul generalizat şi ajuns, din nefericire, la stadiul unei raţiuni de stat, ca aproape unic demers al societăţii noastre condamnate, astfel, la un fel de stagnare perpetuă, de imobilism (o imundă încremenire în proiect), răul absolut comis de Traian Băsescu constă tocmai în declasarea instituţiei prezidenţiale şi, prin recul, a tuturor celorlalte instituţii fundamentale, de la Parlament, nu doar ocultat ci atacat în funcţiile sale de bază, la Guvern, redus la o anexă personală ori atacat, cu scopul de anesteziat, în agenda sa legitimă. Celelalte, mai ales din arealul justiţiei, n-au fost decât nişte acolade adiacente într-un discurs retoric, în care, în absenţa argumentelor de forţă, au fost servite pe post de…explicaţii contingente.

Faptul că Traian Băsescu declară, de la pupitrul prezidenţial, antamat de drapelul Statului, că unica sa misiune din timpul ce i-a mai rămas din mandat e aceea de a-şi ataca prim-ministrul şi a-l împiedica să-i urmeze în funcţie nu mai e un simplu caz de încălcare a normelor constituţionale. Este compromiterea deschisă, pe faţă şi totală, cu bună ştiinţă, a instituţiei pe care ar trebui s-o reprezinte, s-o apere, s-o legitimeze şi, astfel, s-o lase imună la orice tentativă de abuz ori de derogare de la funcţionalitatea ei organică.

Traian Băsescu îmi pare a se fi înstrăinat cu totul, victimă a unui joc pervertit de un morb al Puterii căruia n-a dorit să-i reziste, nu doar de statutul înaltei demnităţi consemnate în jocul unei democraţii fragile, ci şi din acela, aparent mai insignifiant, al unui funcţionar al unui stat supus unor reguli, elementare şi imperative, de convieţuire. A decreta, ca şef al Statului, că o persoană, oricare ar fi aceasta, cu ori fără partid, cu ori fără intenţie de candidatură, trebuie oprită din tentativa de a accede la Putere e, abia acest lucru, profilul resentimentar al unui politician din lumea a treia. Fiindcă, în norma uzuală a democraţiei, poţi să ataci programe, chiar adversari, le poţi reproşa idei şi convingeri, însă nu poţi, fără a nu risca ieşirea din cadrul acelei democraţii, să-ţi asumi, ca obiectiv, şi să-l mai şi declami public, scoaterea cuiva din ecuaţia electorală.

2 COMENTARII

  1. d-l …..nu este ce trebia sa fie un presedinte va reamintesc ce a spus ; sa fim fericiti , sa traim bine si in final ne-a curuit ==stAVETI DREPTATE IN CE ATI SCRIS imate d-mne POPESCU

Comments are closed.