Destinul Crimeei şi, în mare parte, al Ucrainei de mâine e de-acum istorie. Ultimele mutări, pe scena unei confruntări geopolitice pe cât de înfocate pe atât de searbădă la nivel decizional, au ratificat opţiunea Rusiei. Şi Şefului ei absolutist, autopropulsat, printr-un mecanism mult mai complicat şi mai eficient decât poate fi descifra, spre o nouă abordare a politicii de strictă şi asumată descendenţă ţaristă. „Paranoia”, insistent evocată în aceste ceasuri, a fostului lider kaghebist, o fi reală, cine însă o poate proba dincolo de o retorică înscrisă în limitele confruntării geopolitice? Anexată, printr-un referendum până la urmă validat, chiar dacă nu şi valid, numai nişte politicieni repetenţi ori analişti bezmetici vor continua să nege ceea ce este de-acum istorie.
„Lecţia”, histrionică, acră, dureroasă şi, în acelaşi timp, ofensatoare pe care Putin şi generalii săi au administrat-o Occidentului, cu NATO şi, deci, SUA laolaltă şi în prim-plan, activează mai multe consecinţe, dureroase, dramatice şi, până la urmă, atribuibile tragediei Istoriei: victimele cele mai atinse sunt sutele de mii de „euromaidanezi” ucraineni ale căror năzuinţe, absolut legitime, s-au năruit de o manieră pe care n-au anticipat-o. Şi nu ei erau neapărat obligaţi să ia în calcul consecinţele acestea tragice, ci aceia care i-au împins, i-au ghidonat, le-au alimentat speranţele şi i-au sprijinit, pe faţă, la limita regulilor diplomaţiei internaţionale. Cea mai gravă dintre nefericitele intervenţii occidentale în susţinerea protestelor a fost ignorarea cu desăvârşire a prezenţei grupărilor extremiste, naţionalist-fasciste, în perimetrul și chiar în prim-planul euromaidanului. Cei care, la nivelul politicienilor occidentali, au continuat, în momentele de maximă tensiune care-a marcat Kievul în zilele asaltării principalelor instituţii statale, au ştiut, ori ar fi trebuit să ştie, că victoria şi înfrângerea erau două feţe la fel de posibile ale medaliei.
Evenimentele înregistrate de duminică seara încoace nu pot să nu resuscite în memorie, aproape în oglindă, pe cele cumva similare şi ce se propun, iarăşi o cu vinovată inutilitate (aceeaşi parabolă cu incapacitatea de a învăţa din lecţiei istoriei şi, deci, a fi condamnaţi să le repetăm şi să le retrăim) din alte momente dramatice ce-au marcat destine de naţiuni şi de etnii. Fiind vorba de ceea ce pare a se defini ca o răscruce în geopolitica de mâine, ar fi suficient să amintim actul de anexare al Boemiei şi al Moraviei de către Hitler la 15 martie 1939 (Stranie coincidenţă de zile şi de lună). Şi ca şi în cazul Crimeei de-acum, când Occidentul a invocat un Tratat semnat la Paris şi un altul la Budapesta asiguratoare a inviolabilităţii graniţelor Ucrainei, şi atunci anexarea s-a făcut la doar şase luni după o înţelegere parafată între Germania, Franţa, Italia şi Anglia. Nimic n-a contat, iar în noul context, în care suntem martorii unei geografii în mişcare sub incidenţa unor decizii politice cu substrat mondial, întrebarea despre ce va urma este nu doar firească, ci aptă să ne debusoleze.
„Aliaţii” Ucrainei (nefericit popor, într-o istorie lungă şi dramatică!) s-au rezumat exact la acelaşi firave reacţii ca şi ale predecesorilor lor de-acum exact 75 de ani: nişte sancţiuni aproape fără niciun impact, ameninţări pronunţate în acelaşi limbaj de lemn, al diplomaţiei descoperite în faţa actului împlinit. Şi nici nu vor face mai mult. Fiindcă nici nu pot s-o facă şi nici nu îşi propuseră. Rusia nu poate fi izolată din multe şi cele mai diverse, unele vizibile, ştiute, altele mai puţin ştiute ori mai abil ascunse. Ciudat, în harababura ce-a cuprins Bruxelles şi Washingtonul, mi s-a părut declaraţia, admirabil articulată, a tinerei ministre de externe a Italiei, Federica Mogherini: vorbind după summitul omologilor săi din UE, ea sublinia necesitatea imperioasă de a determina Rusia lui Putin să se menţină pe un canal al diplomaţiei, având în vedere fluiditatea zonelor conflictuale din Orientul Mijlociu şi din Bazinul Mediteranean. Oricare altă soluţie ar putea fi dezastruoasă. Toate cancelariile importante cunosc bine datele problemei. Cu excepţia, poate, a celei de la Cotroceni, de unde tonalităţile resentimentare, pe alocuri decupate de la o minimă etică a diplomaţiei, par chiar decuplări, ori derapaje, de la linia diplomaţiei europene.
