Închis pentru… curăţenie

0
42

În ciuda aparenţelor, ultimele evenimente din zona juridico-politică depăşesc sentimentul de circ, supralicitat de media în căutare de rating şi pe care le-au condus într-o zonă agrementată de un public deja prizonier al cancanului şi al scandalului. Descinderile mascaţilor, intempestive şi derulate într-o succesiune alarmantă, somaţiile şi invitaţiile în faţa procurorilor a unor procesabili acoperind întregul sceptru politic, economic şi social încep să dea un contur tot mai pronunţat al unui moment de cotitură al Ţării la un sfert de veac de la divorţul dramatic de o dictatură ce se închipuise eternă.

Totul tinde să se aşeze, de la o zi la alta, de la un caz la altul, sub semnul unei suspiciuni a cărei simplă motivaţie se regăseşte chiar în maniera impecabilă şi în insolita promptitudine cu care funcţionează mecanismul justiţiar. Suspiciunea e legată de întrebarea dacă suntem martorii unei pure coincidenţe care reclamă momentul acestui şir dens de cauze deschise şi de activări de dosare. Toate penale. Şi toate subsumate afacerilor cu banul public, în care suntem parcă îndemnaţi să descoperim, post-festum, modul în care a fost devalizată Ţara într-un segment de timp atribuit unei democraţii reale şi unui stat de drept adevărat.

Nu-mi plac teoriile conspiraţioniste şi nici speculaţiile facile. Convins însă de avertismentul unor gânditori că există o doză neverosimilă de povară în exercitarea libertăţii şi că democraţia are şi limite din care nu trebuie exilat bunul simţ, resimt cu acuitate dificultatea unei ipoteze rezolutive a fenomenului în cauză.

Şi cum motivările, caz cu caz, ale acţiunilor în justiţie rămân, aşa cum este firesc, în sarcina organelor de drept, interogaţiile pot fi restrânse înainte de toate la momentul declanşării lor şi, în deplină concomitenţă, la caracterul lor tardiv. O explicaţie deja în uz – la care am subscris şi eu – a fost pusă în seama sfârşitului unui regim, aflat sub incidenţa unui joc, pe faţă şi pe dos, cu reflexele unui autoritarism camuflat. Asta a fost, în opinia mea, impresia făţişă şi ignară pe care a lăsat-o Băsescu la sfârşitul unui mandat mai mult decât controversat. Aşa s-ar explica – şi s-au şi arondat explicaţii de acest gen – unele din acţiunile de forţă ale unor instituţii.

Fireşte că asta nu explică totul. Cu atât mai mult cu cât, iată, de alaltăieri, zona investigativ-punitivă s-a mutat, la fel de intempestiv, de cealaltă parte, fapt care depăşeşte cazualitatea pe care tocmai am invocat-o. Sentimentul că ani de zile, decenii întregi, instituţiile investite cu aplicarea legii s-ar fi aflat sub incidenţa unui veto ori sub influenţa unei anestezii auto-administrate, e de-acum larg împărtăşit. Am ştiut, am spus, uneori am şi strigat că politica e murdară, îmbiind, ca la borcanul cu miere, „muşte” avide nu doar de gust, ci şi de beţia Puterii.

Chiar şi ieşirea la lumină, prin abolirea unui sistem tasat de constrângeri de tot felul, a purtat, pe lângă beneficii, o mare doză de orbire, îndeosebi senzaţia că totul este posibil, că totul se poate: a minţi cu ori fără ştaif, a manipula şi, mai ales, a fura. Şi s-a minţit, s-a manipulat şi s-a furat cu o hărnicie fără precedent, la concurenţă şi într-o veselie de bazar abandonat. Cine n-a ştiut şi cine nu ştie – dintre liderii tuturor partidelor, ca şi de aproape fiecare cetăţean de rând – că în exerciţiul ei cel mai elementar politica e devoratoare a banului public, că, prin definiţie, campaniile electorale depăşesc cu mult fondurile legal atribuite, că mecanismul investiţional conţine, aproape în mod fatal, abateri de la norme dacă nu încălcarea lor cu bună ştiinţă?

Acum e mai limpede decât ieri, cu toate că totul era prea bine ştiut, că sistemul electoral, în laturile sale subsidiare, a funcţionat în dispreţul cerinţelor meritocraţiei; că cinstea şi performanţa, ca să nu mai vorbim de pregătire şi de vocaţie, n-au fost decât nişte prezumţii şi acelea aleatorii.

Şi totul s-a derulat şi în arealul unei moşteniri îndelung exersate în mentalul colectiv al nostru, al tuturor: mituirea, cu origini într-un trecut insalubru şi îndelungat, a fost şi-a rămas un sport naţional, iar şpăgile transformate acum în veritabile ţepe date economiei şi societăţii de către o pleiadă de şmecheri devoalaţi acum în structuri de tip mafiot se dovedesc nişte eşantioane ale unui patrimoniu de cutume greu digerabile.

Dincolo de toate acestea, nu încape îndoială că dacă timpul dreptăţii a sosit atunci deviza unui împărat de pe la jumătatea veacului al XVI-lea trebuie urmată şi aplicată fără clintire: Fiat giustitia e pereat mundus. Tardiv, dar de o urgenţă indiscutabilă. Unicul aspect controversabil rămâne, totuşi, acela al reputaţiei Ţării. Fiindcă, dacă legitimitatea campaniei justiţiare e deplin legitimă, pe frontispiciul societăţii noastre se insinuează, ca un dur avertisment, un fel de banner umilitor: Închis pentru… curăţenie.