Bătrânul Marx, el însuşi reciclat în ultimii ani prin contribuţia unor respectabili şi respectaţi gânditori, de la „Anti-Oedipul” Deleuze la comunistul Alain Badiou şi de la „ex-brigadistul” Toni Negri la „gigantul de la Lubljana” Slavoj Žižek, ne-a lăsat, printre multe altele, o butadă-avertisment al cărei adevăr ar trebui să-i cutremure pe politicienii de azi: de toate culorile şi de oriunde.
El atrăgea atenţia că, în istorie, orice tragedie repetată sfârşeşte în comedie: a erorilor, dar şi a… ororilor. Cine îşi închipuie însă că ar mai exista, printre politicienii noştri semidocţi, vreun amator de lectura unor pagini ale lui Marx? Ori ale vreunuia dintre gânditorii care, în construcţii analitice pe cât de verosimile pe atât de impunătoare, îi revalidează, în orizontul deviaţionist al lumii prezente, câteva dintre liniile forte ale operei sale?
Cu rarisime excepţii, ei n-au avut niciodată nici măcar fişă la o bibliotecă publică, iar biblioteca personală, dacă nu se rezumă la pliantele electorale şi la broşurile de partid, zace uitată pe vreun raft din somptuoasele bucătării ale viloaielor extra-vilane ascunse vederii publice.
Avertismentul lui Marx e însă cât se poate predictiv. Şi uşor verificabil, inclusiv în aceste zile de mare şi sordidă cumpănă a Ţării, decretate şi susţinute cu o patimă de comportament aproape paranoic de înşişi principalii lideri ai Puterii. De la mărunte şi insipide înţepături şi mârâieli ca semne ale unei clasice nepotriviri de caracter şi, astfel, preludii ale unui posibil divorţ amiabil, s-a ajuns la conflict deschis, în forma cea mai balcanică: a datului poalelor peste cap. O altă probă a… regelui gol, în variantă „mioritică”, dată fiind competiţia deschisă între ciobanii – doi, fiindcă cel ungurean pândeşte la cotitură, evaluându-şi rezerva de muniţie.
Cu oricâtă detaşare am privi animaţia conflictuală dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu, e imposibil de ignorat pericolul unui naufragiu de proporţii al unui proiect politic nu doar ambiţios, în momentul său inaugural şi auroral, dar asumând reale şanse de succes. Un succes nu doar al unei alianţe politice mandatate de un electorat plebiscitar ci chiar al electoratului însuşi. Şi al societăţii româneşti în ansamblul ei, remontate, aşa cum a părut în urmă cu doar un an, să-şi descarce povara difidenţei şi a lehamitei şi să-şi redescopere un rest de speranţă prin firidele unei conştiinţe resemnate.
Ce-i mână pe ei la o confruntare de o duritate pe punctul de a căpăta măsura freudiană a unei adevărate auto-mutilări? Un păcătos gust al personalizării, abia disimulând o supra-ponderare de orgolii pe cât de apăsate pe atât de ieftine. Şi, ca atare, perdante, falimentare.
E cu atât mai neaşteptată această întorsătură a lucrurilor cu cât contextul social, politic, moral, ba chiar şi sezonier, e inadecvat, potrivnic chiar: protestele în curs de radicalizare, cărora niciun actor al Puterii nu pare dispus să le ofere un răspuns, fie şi printr-un dialog oricât de fără şansă ar fi, gafele repetate cu o alarmantă şi suspectă dezinvoltură prin înaltele instituţii ale statului (Parlamentul înainte de toate) etc.
Şi să nu uităm: apropierea sărbătorilor de iarnă. devenite, printr-o tradiţie lungă cât istoria noastră, cadru şi spaţiu ale gesturilor pacifice, pacienţei şi ale împărtăşirii comunitare, ale unui plus, sanctificat de un uz secular, de cumpătare în toate, inclusiv la nivelul discursului. Vorba aşezată, reticenţa la provocările vremii şi a vremurilor, depăşirea, cu tact şi cu disponibilitate creştinească, a stărilor conflictuale, ca semn al unei înţelepciuni pe care poporul nostru a ştiut, deseori în momente mult mai delicate, s-o dezvăluie. Şi s-o exercite.
Alternativa, cu ori fără filistine calcule politicianiste, nu poate fi decât recăderea într-un risc al delegitimării: în acelaşi cerc al unei sordide comedii, în care sfârşeşte, cu vorba bătrânului Marx, o tragedie repetată.
