Notă
Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.
Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (VI)
Acesta nu e relativism. Vreau doar să spun că terorismul, ca mod de a folosi violenţa, poate fi exprimat în varii forme, uneori şi economice şi că va fi foarte greu de ajuns la o definiţie comună a duşmanului da combătut.
Mult mai puţin convinşi rămân cetăţenii diferitelor ţări. Pentru moment n-au existat în Europa demonstraţii de masă pentru pace; dar sentimentul privaţiunii e răspândit tot aşa cum e răspândită confuzia cu privire la ceea ce trebuie făcut în locul războiului.
„Daţi-ne ceva mai drăguţ decât capitalismul”, spunea manifestul purtat de un demonstrant din Germania.
„O lume dreaptă nu e niciodată NATO”, era scris pe un afiş al unor tineri ce mărşăluiau cu câteva zile în urmă la Bologna. O lume „mai dreaptă” e poate ceea ce noi cu toţii, acum mai mult ca niciodată, am putea pretinde. O lume în care cine are mai mult să se îngrijească de cine nu are nimic; o lume condusă de principii de legalitate şi inspirată ceva mai mult de moralitate.
Prea vasta, compozita alianţă pe care Washingtonul tocmai o pune pe picioare, răsturnând vechi rânduieli şi reapropiind ţări şi personaje ce fuseseră puse la stâlpul infamiei, doar fiindcă acum devin mai comode reprezintă nenumăratul exemplu al acelui cinism politic care azi alimentează terorismul în anumite zone ale lumii şi descurajează atâţia bravi oameni în ţările noastre.
Spre a avea cea mai mare acoperire posibilă şi spre a da războiului împotriva terorismului un gir de legalitate internaţională, Statele Unite au implicat Naţiunile Unite şi totuşi Statele Unite rămân ţara cea mai reticentă în a plăti propriile cote la Palatul de Sticlă, sunt ţara care n-a ratificat încă nici tratatul constitutiv al Curţii Internaţionale de Justiţie, nici tratatul pentru interzicerea minelor anti-om şi cu atât mai puţin pe cel de la Kyoto asupra mutaţiilor climatice. Interesul naţional american e deasupra oricărui alt principiu. De aceea, azi Washingtonul redescoperă utilitatea Pakistanului, mai înainte ţinut la distanţă din cauza regimului său militar şi pedepsit cu sancţiuni economice din cauza experienţelor sale nucleare, de aceea CIA va fi din nou şi în curând autorizată să ia în soldă mafioţi şi gangsteri cărora să le încredinţeze „trebuşoarele murdare” de a lichida pe ici pe colo în lume persoanele pe care CIA le va pune pe lista sa neagră.
Şi cu toate acestea politica va trebui să se recoreleze cu etica dacă vom dori să trăim într-o lume mai bună: mai bună în Asia ca şi în Africa, la Timbuctu ca şi la Florenţa.
Apropo, Oriana. Şi mie, ori de câte ori îl străbat la picior, oraşul acesta îmi face rău şi mă întristează. Totul s-a schimbat, totul s-a vulgarizat. Dar vina nu e a Islamului ori a imigraţilor ce s-au instalat aici. Nu ei sunt cei ce au făcut din Florenţa un oraş bodegă, prostituată pentru turism! S-a întâmplat pretutindeni. Florenţa era frumoasă când era mai mică şi mai săracă. Acum e un oprobriu, dar nu fiindcă musulmanii sunt aşteptaţi în Piaţa Domului, fiindcă filipinezii se adună joia în Piaţa Santa Maria Novella iar albanezii în fiece zi în jurul gării.
Este aşa fiindcă şi Florenţa s-a „globalizat”, fiindcă nu a rezistat asaltului acelei forţe care, până ieri, părea irezistibilă: forţa comerţului.
În decurs de doi ani de la o frumoasă stradă din centru în care îmi plăcea să merg la plimbare a dispărut o librărie istorică, un vechi bar, o foarte tradiţională farmacie şi un magazin de muzică. Pentru a face loc la ce? La atâtea magazine de modă. Crede-mă, nici eu nu mă mai regăsesc aici.
De aceea, şi eu m-am retras, într-un fel de colibă în Himalaia indiană în faţa celor mai minunaţi munţi din lume. Petrec ore, singur, privindu-i., acolo maiestuoşi şi nemişcaţi, simbol al celei mai mari statornicii, şi totuşi chiar şi ei, cu trecerea ceasurilor, continuu diferiţi şi schimbători ca totul din această lume.
Natura e un mare maestru, Oriana, şi trebuie de fiecare dată să ne întoarcem la ea spre a lua lecţii. Întoarce-te şi tu. Odată închisă cutia unui apartament în cutia unui zgârie-nori, cu alţi zgârie-nori în faţă plini de oameni încuiaţi în cutii, vei sfârşi prin a te simţi cu adevărat singură; îţi vei simţi existenţa ca un accident şi nu ca parte a unui tot mult, mult mai mare decât toate turnurile pe care le ai dinaintea ochilor şi decât cele care nu mai sunt. Priveşte un fir de iarbă în bătaia vântului şi simte-te ca el. Îţi va trece şi mânia. Te salut, Oriana, şi-ţi urez din toată inima să-ţi găseşti pacea.
Fiindcă dacă aceea nu e înăuntrul nostru nu va fi nicăieri.
