Mircea Geoană sau victoria strălucită a unui solitar!

Mi-am tot reprimat, cu dificultate, ore în şir, bucuria imensă, imediată, la aflarea veştii, realmente tonice: Mircea Geoană, fostul ministru de externe şi ambasador al României în SUA, fostul lider veritabil al social-democraţilor, ex-senator de Dolj, fost preşedinte al Senatului, originar din părţile locului, a fost numit de Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, printr-un comunicat pe site-ul Organizaţiei Atlanticului de Nord, secretar general adjunct, urmând a o înlocui pe americanca Rose Gottemoeler. Mircea Geoană devine astfel primul oficial român, dar şi din estul Europei, care  primeşte o asemenea înaltă demnitate oficială, după 1989. Suntem în faţa unui moment de referinţă, pentru prestigiul României. Uneori viaţa le aşează pe toate. Aşa cum trebuie. L-am susţinut, cu ardoare, poate chiar frenezie, în coloanele cotidianului nostru, pe Mircea Geoană, în toate demersurile sale de om politic. Asta nu mai trebuie demonstrat. Am fost stigmatizaţi, în zile de vibrantă aiureală, în care toate erau şi au rămas cu susul în jos, etichetaţi ca lipsiţi de profunzime, bagatelizaţi, defăimaţi, în fine „tot tacâmul”, fiindcă eram alături de Mircea Geoană, fără rafinamente inutile, dar cu resturi de demnitate, poate chiar o putere minimă de a ne auto-ironiza. N-am murit din nici o ironie, din nici un pamflet, fiindcă eram prea tari, pentru a fi îngăduitori cu dispreţuirea. Astăzi tuturor, le putem răspunde, în cheia acelor ironii, repetate în cor, până la saţietate, că „Dăbuleniul va conduce… lumea”, aluzie la senatorul de Dăbuleni, patria lubeniţelor fără egal. Şi acum o povestioară, ţinută minte, din vremea când „Miroir Sprint” –săptămânal francez dispărut în 1971- apărea în chioşcurile noastre de presă, pomenită în februarie 2010, după ce Mircea Geoană pierduse alegerile prezidenţiale, dar şi pe cele pentru funcţia de lider al PSD. Povestioara merge, fiindcă tot e în plină desfăşurare miticul „tur al Franţei”. După ce alergase vreo 10 ani să câştige măcar o dată „turul” şi împărţise lumea mare a ciclismului în „poulidourişti” şi „anquetilişti” fiindcă an de an era învins, fie de ghinion, fie de Anquetil, după ce strânsese în jurul său milioane de simpatizanţi, care se adună întotdeauna în jurul starurilor, Raymond Poulidour, numit de fani „Pou-Pou” se răstoarnă, parcă prin etapa a 15-a, lovit de o motocicletă, se răneşte grav, sângerează abundent, şi când se ridică, va constata că toţi adversarii săi, care nu-l scăpaseră din ochi, o tuliseră mărind viteza, exact când el era pe jos. Ca un nebun, cu faţa tumefiată, toată o rană, cu un hematom la picior, porneşte după ei într-una din cele mai fantastice urmăriri văzute vreodată, în etapele turului. Nu îi ajunge. Pierde minute importante, şi a doua zi, mai multe, şi abandonează. Pentru prima dată. „Ceea ce nu pot înţelege şi nu am cum să înţeleg este asta: cum să ataci un om rănit, să profiţi când e căzut şi să îl loveşti când e lovit”. Asta e tot ce a declarat atunci Poulidour. Mircea Geoană a fost lovit, nu o dată, nu de două ori, dar a înţeles esenţialul: când îl puteau ataca adversarii, decât în clipa căderii?. S-a dovedit prea tare pentru a nu fi îngăduitor cu şicanele şi nedreptăţile surmontate. O lege stranie –justiţia imanentă- care există i-a făcut dreptate. Deloc târziu. A pomenit ceva, aseară, la un moment dat, gen.(r) Corneliu Dobriţoiu, fost ministru al Apărării, despre momentul în care România a deţinut preşedinţia în exerciţiu a OSCE în 2001, dar nu a dus discuţia la capăt. România a răspuns de coordonarea iniţiativelor speciale ale OSCE în zona Caucazului, unde Rusia avea interese de securitate considerabile, iar Mircea Geoană, ca ministru de externe al României, prin întâlniri repetate cu omologul său rus, Igor Ivanov, a făcut totul „ca la carte” fără a agita spiritele la Moscova. Probând indiscutabil tact şi rafinament diplomatic. Mircea Geoană, nr. 2 în NATO, a fost pus, cu siguranţă, „sub lupă”. A avut şi contra-candidaţi. Profilul său a fost preferat de Jens Stoltenberg, din motive de subtilitate diplomatică, adecvare, branşare, tact instituţional, şi nu numai, care rămân nedivulgate. Desemnarea sa se produce însă într-un moment realmente delicat, în care Emmanuel Macron şi Angela Merkel şi-au propus ca Uniunea Europeană să-şi creeze propria armată, invocând îngrijorarea ţărilor baltice, nordice şi din est, privind vecinul rus, destabilizarea din Africa şi Orientul Apropiat. În această Europă, unde „bunăstarea este în pace” de decenii, liderii trăiesc „într-o stare de letargie strategică” a afirmat fostul ministru francez de externe Hubert Vedrine, dând apă la moară. Să revenim la ale noastre: în februarie 2010, după încheierea congresului PSD, când Mircea Geoană era „învins” de Victor Ponta, a nu trage în pianist era apelul la decenţă. Toţi camarazii de mai ieri, atestând gradul de versatilitate încă în vigoare, îl părăseau, cu discreţie, gudurându-se pe lângă noul lider. Acum se întrec în… felicitări, fiindcă suntem nişte trestii gânditoare, în multe momente ale vieţii noastre.