Cu mulţi ani în urmă, în curtea interioară a bătrânei clădiri a Universităţii din Torino, contemplând statuia lui Erasmus de Rotterdam împreună cu un coleg universitar craiovean, istoric pătimaş al gloriei naţionale pe linia unui Nicolae Iorga ori a lui Vasile Pârvan, i-am reţinut reacţia stupefiantă descifrând informaţia că autorul celebrei opere „Elogiul nebuniei” fusese, pe la 1500, student al respectivului Ateneu. Cu o inabilitate spontană, l-am întrebat atunci ce crede că făceau prin acele vremuri străbunii noştri din Craiova şi de prin alte părţi ale Olteniei şi, încolo, mai departe, spre Nordul Moldovei. Cu aceeaşi spontaneitate netrucată, mi-a răspuns că, probabil, se aflau cocoţaţi prin copacii falnicilor codri supraveghind temători pericole înnoite ale hoardelor otomane.
Mi-am amintit de acest episod sâmbătă seara, ieşit şi eu cu familia la o plimbare prin Centrul Vechi al Craiovei, stârnit, la rându-mi de ideea – şi efortul – edililor de a conferi cetăţii un ambient medieval. Gândul acesta oarecum – neprevăzut în vreun îndrăzneţ… „masterplan” din cele câteva sute de ani ale Băniei – a fost integrat în ceea ce municipalitatea a propus şi a împlinit de trei ani încoace în cadrul „Zilelor Mihai Viteazul”.
Astfel, proiectul ambiţios anunţat şi asumat de reabilitare a vechiului centru civic pare, de-acum, un pariu câştigat. În veşmântul în care se prezintă astăzi, Craiova n-a arătat niciodată mai ispititoare şi mai primitoare. Au trecut mai bine de cincizeci de ani de când, trăind şi trudind în ea, îi ştiu, cred, istoria mai recentă, tot aşa cum, din firidele istoriografice ale bibliotecii, i-am evaluat şi alte vârste ale existenţei sale.
Cândva, cu vreo patru decenii în urmă, supralicitarea propagandistică a vechimii noastre pe aceste locuri sub toponimicul Pelendava devenise, în spiritul unei insidioase forme de rezistenţă, pretexte de glume, mai mult ori mai puţin vinovate.
Din acest motiv, opţiunea mea simpatetică se îndrepta spre „târgul” nefericitului Tradem când, în vechiul edificiu al Teatrului Naţional şi al Colegiului „Carol I”, ambiţiile de cutezanţă ale lui Constantin Lecca şi ale altor contemporani ai săi prindeau consistenţă, de vreme ce viaţa culturală se manifesta într-o gamă competitivă, muzical, prin Institutul „Cornetti”, teatral, prin Al. Kiriţescu ori Liviu Rebreanu, ambii la direcţia Naţionalului, ca să nu mai amintesc prima traducere a „Divinei Comedii” în română datorată tinerei Maria Chiţu.
Cum nu doar oamenii, ci şi popoarele îşi au destinul lor, noi n-am avut un Ev Mediu al nostru. Ori, mai exact spus, datorită decalajului istoric arhicunoscut, aveam să-l cunoaştem şi să-l trăim cu întârziere. Aşa se face că, atunci când voievodul oltean de obârşie, Mihai Viteazul, îşi începea aventura sa singulară de unificare a provinciilor româneşti, în Occident Renaşterea anunţa, lăsând umanităţii un impresionant şi glorios patrimoniu de împliniri artistice şi de mentalităţi novatoare, epoca modernă, cu ideologia sa iluministă şi cu tot ceea ce avea să survină prin alocarea capacităţilor creatoare ale individului Raţiunii dominatoare.
Iată motivul pentru care, prins şi eu în forfota aproape neverosimilă şi, cu siguranţă, fără precedent, a unei seri a „Zilelor Mihai Viteazul”, m-am trezit captivat de un orgoliu, civic şi, de ce nu, de un patriotism local de care ne e cam jenă să mai vorbim, conferind muzicii „truverişti”, a unui baroc cu ascendenţe bizantine, o consonanţă mai mult decât adecvată. Şi, retrăind, în memorie, apuse sentimente de surprinzătoare admiraţie pe care cu aproape un veac în urmă le retrăia, în pagini acum uitate, scriitorul şi academicianul Paul Bourget contemplând, pe străvechea stradă Unirii, promenada familiilor boiereşti ieşite, în zi de sărbătoare, dichisite în porturi populare, am gândit, o clipă, că, de fapt, aşa cum se prezintă acum Craiova, pare a fi un oraş reinventat. Ceea ce nu diminuează cu nimic nici amploarea şi nici cutezanţa proiectului edililor. Dimpotrivă, le potenţează chiar dincolo de ambiţia unui proiect de-acum, indiscutabil, împlinit şi transformat, îmi place să cred, într-o bornă a unei istorii care a fost şi care va să fie.
