În faţa Parlamentului European, la Strasbourg, Emmanuel Macron a cerut, ieri, apărarea fermă a „suveranităţii europene reinventate” făcând aluzie la tentaţia autoritară din mai multe ţări ale UE. „Aparţin unei generaţii care a decis să apere ferm democraţia (…) şi nu va ceda niciodată fascinaţiei pentru regimurile autoritare. Eu nu fac parte dintr-o generaţie de somnambuli”, a spus preşedintele francez în discursul său. S-ar putea spune, nici mai mult, nici mai puţin, că Emmanuel Macron a „prefaţat” campania pentru alegerile europarlamentare de anul viitor. Deocamdată, partidul său „En Marche” nu este prezent în Parlamentul European (nu a participat la alegerile din 2013) şi testarea ideilor sale, privind viitorul Europei îi va permite să definească propria strategie viitoare. Se va ralia PPE, care include o bună parte din partidele europene de dreapta, în frunte cu CDU al principalului aliat, cancelarul Angela Merkel? Se va ralia stângii social-democrate europene, după ce în ţara sa socialiştii au făcut un scor lamentabil, ca şi în Germania, Italia şi Spania? Sau poate centriştilor liberali pro-europeni, de care se simte apropiat? Emmanuel Macron ştie bine că familia politică, plasată în fruntea alegerilor euro-parlamentare, va oferi şi preşedintele Comisiei Europene, cel care va conduce efectiv politica Europei. Neispitit pare, deocamdată, atât de PPE care include populiştii de dreapta ai lui Viktor Orban, cât şi de stânga social-democrată cu laburiştii lui Jeremy Corbyn sau socialiştii Europei orientale. O aluzie evazivă şi la România. Clar este un lucru: Emmanuel Macron are un proiect propriu privind Europa, în care pomeneşte de democraţie, stat de drept, independenţa justiţiei şi media, solidaritate între state cu accent pe imigraţie. În opinia sa, Polonia şi Ungaria, de exemplu, trebuie ameninţate cu sancţiuni sau restricţii privind accesarea de fonduri europene şi nu doar atât. Un anumit gen de dezbateri privind „consultarea cetăţenilor” doreşte să fie organizate în toată Europa, până la iarnă. Această ofensivă a preşedintelui francez, realmente insolită, va continua mâine printr-o vizită la Berlin, unde urmează să se întreţină cu Angela Merkel privind viitorul zonei euro. Dar deja conservatorii din CDU-CSU au criticat, luni, proiectul de reformă în acest domeniu, nefiind de acord cu crearea unui buget propriu pentru zona menţionată. Iar Annegret Kramp-Karrenbauer, o apropiată a Angelei Merkel, secretarul general al CSU, a spus că un al doilea buget, distinct de cel existent, nu este o idee bună. Şi aşa există un deficit bugetar, prin plecarea Marii Britanii în urma Brexit. Contextul este dificil, atât la nivelul UE, cât şi în afara acesteia. La Strasbourg, ieri, Emmanuel Macron a ridicat tonul, apărând cu îndârjire intervenţia militară din Siria. În faţa tentaţiei autoritariste, care ameninţă Europa, Emmanuel Macron a cerut o „suveranitate reinventată”, care să fie „complementară şi nu de substituire, în raport cu aceea a statelor membre”. A mai spus că doreşte o „poziţie unită în domeniul comercial, care să permită o economie protectoare a intereselor legitime a producătorilor, dar şi a consumatorilor”. Totodată a deschis pista reflecţiilor pe tema imigraţiei, exprimându-şi năzuinţa ca UE să obţină „rezultate tangibile” în domeniu. Susţine programele de finanţare a colectivităţilor locale, care primesc şi integrează refugiaţi, ceea ce ar exprima o ranforsare a solidarităţii interne şi externe a Europei. De bună seamă, Emmanuel Macron deschide „o nouă pagină a UE”, prin mai multe măsuri emblematice şi concrete lansate dezbaterii la nivel internaţional: un plus de convergenţă cu Germania; buget pentru zona euro; un plus de convergenţă fiscală şi comercială; generalizarea Erasmus (cel puţin 6 luni de studiu într-o altă ţară europeană, crearea a 20 de Universităţi Europene care să elibereze diplome ale UE); un sistem propriu de apărare al Europei; reformarea PAC; liste trans-naţionale pentru alegerile din 2019 şi mai puţini comisari europeni. Emmanuel Macron este neîndoielnic… în marş. Nu toate ideile sale par uşor de împărtăşit de statele membre, după cum nu toate ideile sale pot fi refuzate cu ostentaţie. Că doreşte „să îi ia faţa” cancelarului Angela Merkel, chiar în cadrul tandemului franco-german, este observabil. Că nu va reuşi acest lucru este de presupus. Şi într-un caz şi în altul, joacă „o carte mare”, care ar putea fi încurcată doar de accederea în Parlamentul European a mai multor partide „anti-europene”, decât există în prezent.
