Lucrurile stau în felul următor: Consiliul de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României”, în componenţa acad. Ionel Haiduc, Gabriela Firea, Şerban Brădişteanu, Ecaterina Andronescu, Constantin Degeratu, Mircea Geoană, Costin Georgescu, a decis prin vot secret retragerea înaltei distincţii acordate liderului UDMR, Kelemen Hunor, pentru declaraţii neprincipiale cu privire la Ziua Naţională. Mai clar, liderul UDMR nu respectă Constituţia României. În absenţa acad. Ionel Haiduc, aflat la Cluj, s-a votat (5 „pentru” şi o abţinere) pentru ridicarea Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Comandor, atribuit în 2000, celui menţionat, de preşedintele Emil Constantinescu. Pentru ca decizia, cel puţin emoţională, dacă nu şi pripită, a forului amintit, să devină operantă trebuie ca preşedintele Klaus Iohannis să emită un decret. Poate însă foarte bine să nu îl emită. Discuţia e sensibilă şi momentul în care are loc această sancţionare morală a liderului UDMR, pentru puncte de vedere eminamente politice enunţate, este unul nepotrivit. Şi circumstanţele se cunosc. Bănuiam, că fostul ministru de externe, diplomatul de carieră Mircea Geoană, atent la nuanţe, de regulă, dar şi fostul director al SRI Costin Georgescu, legitimat cu simţ de orientare în spaţiul nostru public, gândesc într-o altă cheie, decât să spunem Ecaterina Andronescu, Gabriela Firea sau medicul Şerban Brădişteanu. De Constantin Degeratu, general în rezervă, fost consilier de stat, nu ştim ce să spunem. Multe dintre declaraţiile politice ale lui Kelemen Hunor, liderul UDMR, fost ministru al Culturii, nu sună bine în fostul Regat, fiindcă „întinde coarda răbdării”, cum neliniştitoare, dacă nu provocatoare, sunt şi prezenţele intempestive a unor lideri de la Budapesta, aferaţi, pe la tot felul de evenimente derulate în Ardeal. Ce nu iniţiază UDMR, are grijă să organizeze Partidul popular maghiar din Transilvania, cum a fost de pildă recenta prezenţă a coordonatorului departamentului de politică externă a Partidului Democrat Catalan (PDeCAT), Marc Gafarot i Monjo, venit să împărtăşească „bunele practici secesioniste”. De altfel, chiar ieri, „El Pais” publica o declaraţie a lui Artur Mas, ex-preşedintele Cataloniei, conform căruia renunţarea la suveranitate ar fi „un dezastru”, acceptând în schimb că nu există o majoritate solidă pentru acest „deziderat”. Să revenim: declaraţiile lui Kelemen Hunor legate de semnificaţia zilei de 1 Decembrie, cu izul lor uşor belicos, nu plac, dar măcar atât să înţelegem: nu este o dată pe care maghiarii să o aprecieze în mod deosebit. Kelemen Hunor a lăsat impresia, în repetate rânduri, că ştie să joace şi cartea concordiei, fie ea găunoasă sau sinceră, prin prezenţa formaţiunii sale la guvernare şi în administraţia publică locală din judeţele dominate etnic. Dacă românii şi-au alipit Transilvania în 1918, asta nu înseamnă că pot şi confisca conştiinţa istorică a maghiarilor. La noi urmează un an întreg – 2018 – consacrat Centenarului României Mari. Privită în ansamblu, 1 Decembrie 1918, înseamnă încheierea proceselui de constituire a României Mari, însă în mod concret, marchează şi eliberarea Transilvaniei, mai precis a românilor transilvăneni, de sub asuprirea austro-ungară. Istoria se face astăzi – altfel – şi în acest punct putem împărtăşi opinia istoricului Lucian Boia, fie că ne place, fie că nu. În orice caz nu reîncălzind la nesfârşit un vetust discurs naţionalist, fiindcă adevărul pur şi simplu este mai complex şi mai nuanţat. Sărbătorirea marii uniri este cu totul legitimă, şi identică este şi o doză de mitologie, fiindcă toate naţiunile o au. Lumea de astăzi e diferită de lumea de ieri. Şi Transilvania de azi, faţă de vechiul principat al Transilvaniei, condus de principi maghiari şi o elită maghiară. Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul ci viitorul, o spune Lucian Boia, în ultima sa carte „În jurul marii uniri de la 1918” (Ed. Humanitas – 2017) şi înclinăm să-i dăm dreptate. Şi Kelemen Hunor, fiindcă a probat, nu rareori, că deţine o stilistică în gesturile politice poate să înţeleagă ceea ce vedem cu toţii, tot mai evidenta lui radicalizare. Ceea ce nu place, şi nu demult l-am văzut antrenat într-un dialog elevat, mai mult decât subtil, cu Andrei Pleşu.
