Încă o tragedie, de data asta cu amprentă asumat teroristică, capătă măsura unei noi şi sfidătoare probe la care e supusă lumea în care vieţuim. Şi, iarăşi, tot ceea ce credeam că trăim s-a şubrezit în câteva teribile clipe refăcând, ca în imposibila cvadratură a gândului iraţional din trecute veacuri, cercul vicios în care umanitatea parcă e blestemată să reintre ca sub semnul al unei fatalităţi de neînvins. Acum, tragedia s-a abătut asupra Parisului. Şi, aşa cum era de aşteptat, lovitura a fost imediat resimţită ca ţintind nemijlocit în inima Europei şi a civilizaţiei Occidentului.
Pe patul unui spital – înfruntând durerea necruţătoare a unui accident, dar şi un dezinteres al echipei medicale văduvită de acel impuls de compasiune absolut necesar în astfel de momente ale existenţei – am avut coşmaruri cu totul neaşteptate. Singulare, stranii până la absurd. Nimic din ceea ce am trăit: chipuri familiale, prieteni, întâmplări, evenimente etc. Sub teroarea unei suferinţe pe care nu mi-o imaginasem, ceasurile de după operaţie, nesfârşite în acea ieşire a mea din timp, s-au succedat în vecinătatea unor scene de război: în locuri pe care nu le văzusem decât în filme, se succedau terifiante trupuri de copii schingiuite, cu picioare distruse, târându-se pe pământul însângerat prin şanţuri încropite şi spre nişte tranşee goale. În schimb, nici urmă de soldaţi, de combatanţi în uniforme, în schimb zgomotul asurzitor al bombardamentelor prin care abia dacă răzbeau gemetele acelor copii sacrificaţi.
M-am întrebat, fireşte ulterior, dacă nu cumva efectul anesteziei va fi deteriorat cumva status-ul memoriei mele suspendate într-un alt timp, altă lume ori altă dimensiune. Fiindcă, adaug, după scurtele reveniri la realitatea abia perceptibilă a unui salon amanetat suferinţei, recăzut în coşmar, imaginile şocante cu copii sfârtecaţi şi gemând după ajutor reveneau cu o insistenţă insuportabilă.
Nu cred în vise. Debitor, în tinereţe, lecturilor din Freud şi, mai ales, din Jung, n-am devenit niciodată vreun pătimaş „oniricolog”. Poate şi fiindcă, exceptând câteva, rarissime situaţii, nu mi-am reamintit niciodată vreunul din visele pe care, altminteri, ştiam că le avusesem. Cu o punctualitate nu mai puţin stranie, ceea ce rămânea, fie şi în acele ştiute clipe de trezire forţată, sub impulsul groazei, era doar senzaţia unei ieşiri din timp şi din spaţiu asociată cu vreo umbră de peisaj, de loc, de chipuri total străine ambientului meu existenţial.
Ceea ce continuă să mă intrige este tocmai persistenţa acelor scene din coşmarurile mele spitaliceşti. Unicele, în fond, pe care şi acum le pot revizita, în stare de veghe, ori mai ales în acele momente de somnolenţă post-maladivă. Şi nu mai puţin intrigant îmi pare, în aceste ultime săptămâni şi zile în care tragedii de felul celor petrecute la Bucureşti şi la Paris, oricât de diferite între ele, faptul că în locul revoltei stinse în zaţul neputinţei de a raţiona îşi face loc un sentiment straniu de compasiune pentru o lume, a noastră, deja intrată într-un grav proces de disoluţie. O disoluţie – ca o schimbare de paradigmă – a unei civilizaţii căreia părem a-i sustrage într-un ritm ameţitor secularii piloni ce-au susţinut-o până la noi şi căreia refuzăm să-i acordăm necesarele remedii.
