EDITORIAL / Catalonia: Confuzia sporeşte de la o zi la alta!

0
67

Răspunsul liderului separatist, Carles Puigdemont, la ultimatumul şefului guvernului spaniol, Mariano Rajoy, care expira ieri, 16 octombrie a.c., de a preciza, cu claritate, „da” sau „nu” la declararea independenţei Cataloniei, în şedinţa confuză din 10 octombrie a.c., dincolo de suspendarea sine die anunţată, a sosit ieri dimineaţă prin e-mail. Şi răspunsul tranşant la întrebarea pusă a fost evitat. În scrisoarea sa, Carles Puigdemont s-a arătat „surprins” de intenţia guvernului de la Madrid de a pune în mişcarea articolul 155 din Constituţie, care stipulează expres suspendarea autonomiei Cataloniei, în cazuri de forţă majoră. El exprimă „oferta sa sinceră de dialog” – avansată la 10 octombrie a.c. – care rămâne o propunere onorabilă de a găsi o soluţie la relaţia ambiguă, dintre statul spaniol şi Catalonia, solicitând un răgaz suplimentar de 2 luni pentru lansarea dialogului. Cum blocul secesionist – divizat, între naţionalişti moderaţi, separatişti revoluţionari şi independentişti radicali – spera în susţinerea comunităţii internaţionale şi o mediere „din afară”, care să permită negocierea „de la egal la egal cu Madridul”, lucrurile s-au complicat. Şi ministrul spaniol al justiţiei, Rafael Catala, a estimat că răspunsul primit nu este valid, fiind lipsit de claritate. Pe de altă parte, asociaţia independentistă Adunarea Naţională a Cataloniei (ANC) – capabilă de mobilizarea a mii de persoane – a ameninţat cu blocarea Cataloniei, în caz de „represiune” a Madridului. Ceea ce se întâmplă în Catalonia este urmărit cu maximă îngrijorare la Bruxelles, şi nu numai, după toate aparenţele, deşi uneori şi tăcerea este un răspuns. S-a mai întâmplat însă ceva trecut cu vederea, Belgradul, prin preşedintele Alexandar Vucic şi premierul Ana Brnabic, au cerut explicaţii Bruxelles-ului, denunţând un drept internaţional cu geometrie variabilă, prin readucerea în discuţie a ceea ce s-a întâmplat cu Kosovo, la 17 februarie 2008, dar şi cu Muntenegru, unde în epocă, în 2006, UE a trimis un emisar special, diplomatul sloven Miroslav Lajcak care a inventat o regulă democratică inedită: pentru consultare, majoritatea nu a fost fixată la 50% din voturile exprimate, ci la 55 plus unu din voturi. Ideea a fost criticată, dar privită retrospectiv, ea relevă un pragmatism deplasat. Rezultatul referendumului a fost contestat, s-a vorbit de nereguli greu de descris, şi finalmente s-a acceptat atingerea unui procent de 55,7%. Muntenegru s-a dezlipit de Serbia, şi Belgradul a pierdut ieşirea la mare. Un referendum valid este acela în care toate părţile implicate respectă regulile: de pildă, în Scoţia, în septembrie 2014, şi în Regatul Unit, în iunie 2016, când s-a votat pentru Brexit, lucrurile au fost clare. Carles Puigdemont, care nu mai pare „de capul lui”, ne sugerează că locul raţiunii a fost luat – surâzător şi tâmp – de ridicol. Duşmanul Cataloniei, în opinia sa, părăsită de bănci mari, precum Caixa Bank şi Banco de Sabadel, care îşi deplasează sediile sociale, dar şi de antreprize puternice, este Madridul, tuşând o defecţiune a UE, care ar putea derapa într-o criză a naţiunilor europene. Adevărul încă nerostit, dar comunicat de Belgrad, este că UE poate culege consecinţele erorilor, pe care le-a vegehat de mici. Cutia Pandorei a fost deschisă mai de mult şi de bună seamă Belgradul nu are nimic de reproşat Madridului, ci altora. Rănile Serbiei încă neînchise – doar Spania şi România, şi alte câteva state, n-au recunoscut Kosovo – ar putea fi vindecate prin integrarea Balcanilor de Vest în UE, şi România prin statutul său actual, împreună cu Bulgaria şi Grecia – reunite recent la Varna – poate avea un cuvânt de spus. Dacă nu cumva, mitul „Europa regiunilor”, care sapă la fundamentul vechilor state-naţiune, este mai mult decât o fantasmă.