Un exerciţiu de dreaptă judecată

0
294

Cam tot ceea ce se petrece în aceste zile în spaţiul public – şi politic – pare a se înscrie în sumbra perspectivă a zicalei străbune care spune că un nebun aruncă o piatră în fântână şi o droaie de înţelepţi se chinuiesc s-o scoată. Faptul că nebunul deţine, încă, „toiagul” păstorului-şef al unei „turmei” aduse la o stare de disperare sub o fictivă ameninţare a „lupului” chiar de el inventat nici n-ar mai merita cine ştie ce demonstraţie şi probe. Mult mai discutabilă este mulţimea „înţelepţilor” precipitaţi spre fundul fântânii în căutarea unei pietre pe care nimeni n-a văzut-o în realitatea ei „fizică”, contaminaţi doar de gestul strict declarativ al „nebunului”, ale cărui abilităţi în materie au scăpat controalelor profilactice, efect şi al precarităţii sistemului naţional de sănătate.

Opinam relativ recent că trăim în două Românii: eroare de calcul, bag de seamă, fiindcă, în noul context de epidemie electorală, societatea s-a fragmentat atât de puternic încât senzaţia de babelizare, inclusiv la nivel discursiv, este de o evidenţă strivitoare. Limba română – din care s-au cam stafidit toţi „fagurii mierii de altădată” – a atins, în libertatea haotic percepută şi pusă la lucru, un coeficient de permisivitate specific unor dereglări schizoidale.

Cazul acesta al „ofiţerului acoperit” e mai mult chiar decât o… probă: e o realitate ce incumbă deranjamente de natură fiziologică, un fel de colaps generalizat al bunei raţiuni, în absenţa căreia, abandonat principiul argumentaţiei pe bază de dovezi şi de fapte, totul se rezumă la o anostă şi afonă „simfonie” de cârâieli. Cea mai banală suspiciune urcă pe scenă substituind toată materia legislaţiei şi, astfel, Constituţia însăşi devine un fel de competiţie hermeneutică nu prea departe de hazardul unui joc de zaruri.

Ca să fiu mai explicit, oricât de responsabil şi de onest mi-aş îngădui să fiu în faţa unor astfel de crase manipulări îmi este imposibil să înţeleg şi, în consecinţă, să subscriu la ipoteze de un absurd evident, anume că un candidat la preşedinţie – oricare dintre cei înscrişi – s-ar afla în slujba unei puteri străine, fie aceasta americană, rusească, chinezească ori … etruscă. Că, adică, Victor Ponta, puber în decembrie ’89, dar rebotezat acum un „înfocat comunist”, ar preda ţărişoara noastră în mâinile unui Putin ori ale unor lideria asiatici. Despre cum s-ar putea produce un astfel de artefact nu doar că nu se spune o vorbă, dar parcă nimeni nici nu-şi pune această simplă întrebare a cărei lipsă de orice suport realist ar arunca în aer toată debandada politicianistă cu toate sordidele-i elucubraţii.

Şi, fără a părăsi terenul acestei elementare estimări în baza unei logici cât de cât plauzibile, „comunistul” (inexistent, aşadar nici măcar ipotetic) Victor Ponta e declarat, denunţat, înfierat ca atare de către veritabili comunişti, posesori de carnete roşii şi antrenaţi, cu probe documentare, în vechiul aparat ceauşist. Nume? Pe cât de cunoscute pe atât de abil – sau doar strategic şi manipulator – ocultate.  Două-trei ar fi suficiente, în perspectiva unei minime normalităţi ca parte a sănătăţii noastre morale şi civice, să dezamorseze cameleonicele campanii cu supra-temă anticomunistă: Mihai Răzvan Ungureanu, Monica Macovei şi, cu voia dumneavoastră, ultimul care e şi cel dintâi, Traian Băsescu însuşi.

Până unde se poate întinde oare limita unui absurd ce intersectează în lumina unei evidenţe greu de eludat substanţa unui caraghioslâc?

Despre cealaltă temă, acum intenţionat uitată, a securiştilor, cu ori fără acoperire, personal n-am avut nici un moment vreo îndoială că Traian Băsescu a lucrat, probabil cu osârdia „căpitanului” de vas staţionat pe durate de luni şi ani pe ţărmurile inamicilor declaraţi, pentru structurile vechilor servicii informative ceauşiste. N-am nicio expertiză care să-mi permită să intuiesc măcar soarta documentelor incriminatorii, nu-mi permit nici măcar supoziţii, fiindcă, la urma urmei, toată povestea aceasta ar trebui să fi rămas una a propriei conştiinţe.

Asta tocmai sub imperiul învăţăturii pe care ne-o livrează proverbul cu nebunul, piatra şi fântâna. Faptul că, în cazul pezevenghiului nostru (!?) preşedinte, problema conştiinţei pare a pluti pe fundul unui pahar de licoare, e deja cu totul şi cu totul alt subiect. Pe care, din nefericire, medicina nu-l are în nomenclatorul ei nici profilactic, nici epidemiologic.