Se numea Antonio Procacci. Născut, prin anii ’30, în regiunea Abbruzzo, într-o mică, medievală şi, deci, fascinantă localitate, Penne, nu departe de Pescara şi de ţărmurile Adriaticei.
L-am cunoscut prin mijlocirea prietenului Adrian Costin Gheorghe şi al regretatei sale soţii, Paula, pe la sfârşitul anilor ’90, aici, la Craiova, unde, în apartamentul unor tineri cunoscuţi în Italia, se dădea drept… senator. Italian, fireşte, Şi, pe deasupra, comunist. Cu legitimaţie, veche, de-o viaţă, ca alte milioane de conaţionali de-ai săi ce făcuseră istorie decenii în şir după cel de-al doi război mondial. Intuind, repede, după primul schimb de opinii, că titlul de senator era doar o tentativă a sa de a se da mare în faţa unor români mai creduli, l-am făcut să înţeleagă că sesizasem falsul şi că nu mă interesa înalta sinecură. Ne-am rezervat atunci domeniul care ne era intim amândurora: poezia, jurnalismul, subsumate însă interesului său deschis şi ferm pentru România şi pentru cultura ei.
I-am tradus o carte de versuri „româneşti”: majoritatea erau dedicate unei iubiri (eşuate) pentru o bucureşteancă, nu prea tânără, mamă a unui copil măricel, etalon, cum aveam să-mi dau seama curând, al acelor aventuriere din primii ani postdecembrişti la vânat de străini, italieni îndeosebi, de la care aşteptau nişte cine copioase şi vreo vizită în Peninsulă, sau poate chiar nişte avantaje, mai mari, mai mici, de natură materială.
Cu timpul am ajuns să-l cunosc mai bine, la Craiova, dar şi la el acasă, la Penne, la Pescara, la Recanati, la L’Aquila ori la Roma.
Amiciţia noastră – fiindcă ea s-a închegat prin ani, în ciuda controverselor uneori radicale – s-a derulat sub semnul interesului reciproc pentru culturile noastre. El scrisese şi publicase, în Italia, o carte de istorie militară românească, era un pătimaş fan al lui Vlad Ţepeş şi al epocii sale, dar şi, fie şi sotto voce, un admirator, discret şi disociativ, al lui …Ceauşescu.
Încă fervent apărător al luptei de clasă şi încă sedus de Marx pe care-l cita – şi pe care, deci, chiar îl citise cu aplicaţie –, am realizat ceva mai târziu că, rezistând carismei lui Berlinguer, ultimul mare lider comunist al Italiei, rămăsese mai curând înscris în linia lui Togliatti.
Surprizele n-au lipsit însă. Bănuiam că, între coperţile biografiei sale afişat „revoluţionare”, se ascundea ceva de care nu era deloc prea mândru. Şi aşa, martor fără voie la o ceartă într-o seară de sfârşit de noiembrie la o cină în Pescara, cu un fost „tovarăş” de idei şi idealuri, am aflat că luase parte activă la câteva dintre episoadele „luptei armate” a celebrelor Brigăzi Roşii din anii ’70. Fusese chiar reţinut, în carceră, preţ de câteva săptămâni.
În rest, cu un gust al clovneriei în care punea în operă un percutant talent de şugubăţ, Antonio se dovedea un bun comiliton, colocvial şi factor coagulant al unei ambianţe rodnice în fapte şi acte culturale.
Graţie lui, am avut prilejul să aduc la Craiova, pe simezele Galeriei de artă şi în foaierul Naţionalului „Marin Sorescu, un sculptor de notorietate, Mario Costantini, ca şi patru mari pictori abbruzzezi, Lea Contestabile, Massimina Pesce, Alice şi Fernando Di Nicola. De-acum, doi dintre ei nu mai sunt printre noi. Ca şi Antonio, de altfel. Însă amintirea lor îmi este încă nu doar extrem de vie şi reconfortantă, dar şi prinsă într-o aură a unei prietenii fără egal. Cu toţii descopereau, la şi în Craiova, contrar puţinelor şi eronatelor informaţii de care dispuneau, un centru cultural de respiraţie europeană, o cetate vie, cu oameni inteligenţi, cultivaţi şi cu un gust al artei pe care nu se sfiau să-l claseze deasupra celui al conaţionalilor.
Ultima oară când l-am întâlnit pe Antonio, la el acasă, era deja în mare suferinţă fizică: atins de o irepresivă dezolare, dar încă hrănit la sursa acelei disperate vitalităţi pe care genialul său conaţional (şi al nostru, al tuturor), Pier Paolo Pasolini, o ridicase la măsura unei axiome de destin. De destin tragic. Şi antic, în acelaşi timp.
