Frustrările unui client sau despre imposibila semnificaţie a lui “Merge şi aşa”!

Se tot vorbeşte, de ani şi de decenii, despre mentalităţi ori, în codul nostru popular, despre năravuri: individuale şi colective, comunitare şi naţionale, ba chiar şi regionale ori locale. Patrimoniul etno-folcloric autohton e tasat de o bogată şi încă vie „bibliotecă” de zicale, cimilituri revendicând statura unor veritabile axiome şi embleme ale unei înţelepciuni care-l determinaseră pe Lucian Blaga, încă în anii de maturitate, să aşeze pe ţăranul român alături de filosoful Immanuel Kant, diferenţa constând doar în faptul că cel dintâi nu-şi asumase şansa să-şi pună pe hârtie savuroasele şi legitimele sale aserţiuni.

Gândurile de mai sus mi-au fost prilejuite de frecventele şi amendabilele întâmplări la care suntem supuşi zi de zi în varii ipostaze la care ne obligă birocraţia, statală şi privată, ce-a ajuns să ne sufoce şi să ne irite până dincolo de limita suportabilităţii. Statutul de client – venerat publicitar cu o agresiune nemeritată şi întru nimic justificată în natura ofertelor uneori halucinante – şi-a pierdut, în haosul acestei post-modernităţi îngăduitoare la orice, orice justificare inculcată în semantica ei mai veche. Clientul nostru, stăpânul nostru, vechea zicală ironizată pe vremea economiei unice statale, oricât de supralicitată publicitar astăzi, a depăşit măsura unei glume, transformată, parcă, într-un fel de sfidare a limitei de jos a bunului simţ devalorizat.

Modernizarea, de care se face atâta uz, prin ceea ce se presupune a fi sistemele informatice convergente şi interactive între instanţa expeditoare şi cea destinatară, adică tocmai raportul dintre ofertant şi client, generează unul dintre paradoxurile lumii de azi şi pe care, aruncaţi haotic în vieţuirea haotică, nici nu-l mai conştientizăm.

Mergeţi la o bancă, la un oficiu al administraţiei publice, ca să nu mai vorbesc de cabinete notariale ori de ordin judiciar şi veţi trăi clipe cu adevărat coşmareşti. Ieri, ca să mă opresc la un singur exemplu, m-am deplasat pentru a patra oară la sediul din Valea Vlăicii al RCS-RDS; a patra oară, fiindcă în două rânduri am abandonat coada când am căpătat convingerea că nu voi reuşi să mai apuc să ajung la măsuţa unicei angajate la care fusesem îndrumat. Apoi, cum a devenit din păcate atât de firesc, îmi lipsiseră nişte informaţii – esenţiale, fireşte – şi a trebuit să mă înarmez cu o puzderie de acte, de parcă aş fi dorit să mă nasc a doua oară ori să mă însor ori să cumpăr o locuinţă. Zis şi făcut.

Din nou, la coadă, de dimineaţă, ca să zic aşa, spre a mă asigura că de data aceasta ajung să intru în… Eldorado. În faţa mea, doar trei persoane: semn de speranţă tonică. Şi, totuşi: o singur angajată, nevoită să cheltuiască exact o oră şi jumătate cu primul client: zeci de documente, hârtii printate, semnate şi răs-semnate, generând nervozitatea celor deja aliniaţi în spatele meu, în general persoane în vârste, unele cu nepoţii ei înşişi impacientaţi şi nervoşi. Nicio o scuză, niciun cuvânt de curtoazie, niciun gest capabil să mai liniştească spiritele în derivă, nimic din ademenitoarele lozinci, mincinoase, ce stăruie pe pereţi.

Clienţi, aşadar, maturi, protestând îndreptăţiţi fie şi pentru faptul că sunt plătitori corecţi şi oneşti, că, deci, toată şarada la care asistă nici n-ar fi de gândit fără banii pe care îi achită lună de lună, ca să nu mai vorbim de situaţia, absolut nefirească în nefirescul acesta al faptelor, că la o întârziere de o lună de neplată, cu o promptitudine exasperantă, eşti lipsit de toate serviciile la care te-au abonat.

Cazul, în sine, pare oarecum… particular, însă el are acum statutul unui obicei, intrat, cu cortegiul său de insidii, în viaţa cotidiană. Cât priveşte compania RCS-RDS, mi se spune că s-au făcut… economii: de spaţii, de personal, de instrumentar etc. Şi cred că, de fapt, suntem în prezenţa acelui simptom nenorocit al profitului cu orice preţ, cu preţul adică al batjocoririi clientului, aducându-l la condiţia de cuplabil, dacă nu chiar de vinovat. După ore şi ore de umilinţă, ieşi mutilat sufleteşte, rezervat însă în aşteptarea promisiunii că peste săptămâni ori zile, altcineva va veni la domiciliu ca să execute serviciul pe care l-ai solicitat. Dacă nu va interveni ceva, ceea ce nu-i deloc exclus.

N-am învăţat, din păcate, instituţia protestului. Românul e îngăduitor, răbdător chiar, se spune, aşa că nu m-am mirat atunci când, cu ani în urmă, un scriitor italian îmi mărturisea perplexitatea sa la semnificaţia expresiei româneşti „Merge şi aşa!”: îi era imposibil să-i înţeleagă şi să-i accepte mesajul. Şi avea dreptate.