Despre un Muzeu al Cărţii şi Exilului Românesc!

0
85

ConcursCraiova va avea, nu peste multă vreme, un Muzeu al Cărţii şi Exilului Românesc, în actuala „Casă Dianu” – reamenajată, cum se preconizează, în acest scop –, fosta Şcoală de Artă şi Meserii „Cornetti”. Cum Muzeul Olteniei, totalmente regândit, în sensul atingerii unei profunzimi a demersului ştiinţific al muzeografilor Secţiei de Istorie-Arheologie – se inaugurează mâine, iar Muzeul de Artă, renovat, tot de dată recentă, rămâne un ispititor reper turistic, se poate discuta despre un refuz obstinent al Craiovei de a „încremeni în proiect”. Să revenim la Muzeul al Cărţii şi Exilului, evident „parte” a Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”. Director dr. Lucian Dindirică. În mandatul acestuia, suficient de fertil, Biblioteca Judeţeană din Craiova s-a exprimat ca vector cultural autentic şi nu mai dezvoltăm ideea. Despre donaţiile de carte ale unor mari intelectuali români, din ţară, precum acad. Dinu C. Giurescu, acad. Dan Berindei, scriitoarea Elena Vulpescu, s-a scris la vremea respectivă. Despre valoroasa arhivă, cuprinzând dactilograme, manuscrise inedite, corespondenţă personală (mii de scrisori) inclusiv cu Mircea Eliade, aparţinând scriitorului Horia Vintilă, donată de fiica acestuia, doamna Cristina Vintilă, actualmente la Madrid, zilele trecute – un „adevărat tezaur” – Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”, încă nu s-a vorbit. Există, de asemenea, un aport consistent de carte din partea filosofului, teologului şi eseistului Cristian Bădiliţă, de la Paris (momentan trăieşte lângă Curtea de Argeş), autorul cărţilor „Eseuri şi cronici literare”, „Captiv în lumea liberă”, un interviu cu Theodor Cazaban.

SCANNARESă nu scăpăm, din atenţie, donaţia făcută de fizicianul şi filosoful Basarab Nicolescu, şi acesta trăieşte la Paris, dar şi cea a rafinatului Leonid „Mămăligă” Arcade, constând în casete audio şi video cu Cenaclul de la Neuilly. Muzeul Cărţii şi Exilului Românesc va fi, după câte ni s-a spus, dotat astfel încât să susţină, cu probe peremptorii, un adevăr: în România comunistă, în multe momente, exceptându-le pe cele de vag liberalism, cărţile erau în „închisoare”, iar autorii în liberate. Iar orice scriitor, care rămânea în străinătate, devenea un paria pentru regim, criticii literari fiind obligaţi să ţină seama de acest „deces”. Nu doar Petru Dumitriu sau Dumitru Ţepeleag pot fi citaţi. De fapt, un astfel de Muzeu al Cărţii şi Exilului Românesc dă seama de cum era privită, în străinătate, obştea literară din România. Cea care cuprindea opozanţi, contestatari, nonconformişti. Eretici deveneau toţi cei care depăşeau „linia roşie”: Paul Goma, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag şi aşa mai departe. Exceptând-o pe Monica Lovinescu, un barometru al moralităţii scriitorilor, pe această linie sau latură, omologarea valorică fiindu-i recunoscută, chiar râvnită, rar exilul românesc era preocupat de lupta inegală a celor care se opuneau politicii culturale a lui Nicolae Ceauşescu. Facem o paranteză: demersul politic protestatar al lui Dorin Tudoran nu poate fi înţeles fără cel puţin o enumerare a celor care l-au sprijinit în acţiunile lui protestatare şi dizidente, considerându-l copilul lor spiritual. Ne referim la Dan Beşliu, Geo Bogza, chiar Nicolae Manolescu. Revoluţia culturală din România, începută în 1971, s-a concretizat prin deşănţatul cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, comparat cu… Pericle, Abraham Lincoln, Napoleon. Fanfaronada limbajului oficial, perpetuat de Nicolae Ceauşescu şi acoliţii săi, a invadat spaţiul public. Limba cultivată era înecată de elemente toxice, decorative şi fără conţinut real. În perimetrul lumii literar-artistice, anumite tensiuni, frământări, luări de atitudine etc., constituiau doar expresia rivalităţilor între grupurile de creaţie. Şi de-a dreptul benefice s-au dovedit „certurile şi grupurile literare” pentru structurile de partid şi nu numai: „Nu-i nimic serios, grupuri de scriitori se atacă reciproc, uneori cu mijloace neprincipiale. Aşa sunt artiştii – firi năbădăioase”. Adică aruncarea în derizoriu a situaţiei. Cum s-a întâmplat inclusiv cu „plagiatul” lui Eugen Barbu. Morala fabulei lui Grigore Alexandrescu – „Poporul şi pădurea” –, „că ni le face toate/o rudă sau un frate”, s-a aplicat perfect. O ameninţare discretă din „Epoca de Aur”, începută după unii în 1944, după alţii în 1948, după mulţi în 1971 etc., comparată cu „epoca Pericle” susţinea că „Noi te omorâm, noi te reabilităm”. Nu puţini au acceptat acest târg. Şi, pentru a mai demonstra aşa ceva, nu e nevoie de probe convingătoare, fiindcă aşa s-a scris istoria.