Paştele Copilăriei

0
116

Oricât de curios pare – şi în parte greu explicabil –, însă nu am prea multe şi spectaculoase amintiri din copilărie legate de Paşti. S-au conservat ceva mai puternic cele legate de sărbătorile de iarnă, de Crăciunul petrecut în familie şi în prezenţa rudelor apropiate, ca moment de bilanţ al unui an şi de pregătire pentru trecerea în unul nou, nimbat totdeauna de un mugur al speranţei de mai bine. Poate că şi zarva atâtor tradiţii cu un caracter manifest festiv celebrând o Naştere, cu sorcova, căpriţa, cu datul la grindă, cu pluguşorul şi altele distribuite într-o diversitate geografică uneori dificil reperabilă mi-au incitat şi marcat Memoria mult mai apăsat.

În schimb, prin statut – canonic şi tradiţional –, Paştele propune, printr-una dintre cele mai tainice ecuaţii pur aporetice, o celebrare a suferinţei, ca un ritual al durerii căreia i se suprapune Speranţa: durerea Morţii, prin crucificare, şi speranţa Învierii, prin Mântuirea ce încoronează victoria asupra păcatelor. Păcoşonie e cuvântul, rostit de bunica mea analfabetă, „pocit”, cum aveam să rectific mai târziu, ca adolescent suferind de întâia infatuare cărturărească. Păcoşonie era deja intrat şi în vocabularul altor consăteni, motiv de a-mi reprima, la maturitate, orgoliul simandicos al unei erudiţii nelipsite de vanitate.

Ceea ce îmi amintesc însă cu precizie şi cu un preaplin nostalgic sunt zilele pregătitoare, cu Postul Mare, pe care, în familie, îl respecta, cu o rigoare inexplicabilă pentru copilul care eram, doar bunicul. Mama – de tata nici nu mai vorbesc, confiscat, ca tânăr funcţionar comunal, de intoleranta modă a ateismului normat, cvasi-legiferat ideologic – n-a fost, ori aşa îmi apărea, o pătimaşă slujbaşă a bisericii. Fireşte, avea credinţă, în forma cea mai esenţială şi esenţializată a acesteia, însă relaţia sa cu Hristos şi cu toate cele sfinte se consuma în intimitate, în sufletul bântuit de griji şi de nevoile casei, ale muncii, ale zilei de mâine şi ale destinului incert al celor trei copii de crescut şi de format ca oameni de nădejde.

Poate din acest amalgam de atitudini, fervoarea bunicului n-a reuşit să mă marcheze cât şi-ar fi dorit şi, astfel, încă la o vârstă fragedă, m-am trezit un pic cam înstrăinat de întregul ritual pascal, ca şi de tot ceea ce presupune un comportament de credincios autentic şi autentificat. De vină va fi fost şi genul de literatură – în mare parte selectată prin sita implacabilă a cenzurii diabolice din primii ani postbelici – poate şi absenţa unor modele credibile dincolo de acel mod cumva convenţional pe care copilul din mine îl sesiza la majoritatea maturilor din preajmă. Fapt e că, destul de timpuriu, am etalat o insolită rezistenţă la ceea ce se înţelege prin practicarea credinţei. Până şi gesturi precum sărutarea icoanei ori a mâinii întinse, la început poruncitor, de către părintele Gheorghe mi se păreau cam nefireşti, ba chiar agresive, lipsite de un suport demn de înţelegere, aşa că, până târziu, peste vârsta tinereţii relaţia cu părintele a devenit una de o tacită cordialitate şi de un respect reciproc. Şi nimic mai mult.

Ceea ce încă tresare în memorie sunt câteva lucruri care, deşi intrinseci Paştelui, trec dincolo, fără a prejudicia totuşi ceva din sacralitatea momentelor. Mai ales cele pregătitoare. Este încă vie aventura tăierii, prin sălciile plângând peste apa limpede a pârâului, cu grija investită de mama de a evita vreo nenorocire, a ramurilor înverzite ori deja înflorite şi, apoi, împodobirea porţilor în semn de vestire a Sărbătorii. De un astfel de ritual se leagă şi întâia mea spaimă – devenită până astăzi o veritabilă fobie – declanşată de atingerea unui şarpe, în scorbura unei bătrâne sălcii, întâmplare încheiată cu o fugă disperată până acasă, în suspine fără sfârşit ce n-aveau să se termine prea curând, cu toate încercările tandre şi liniştitoare ale mamei.

Apoi, peste toate amintirile, cea a bogăţiei florale, a poienii înverzite din grădina de peste drum, a freamătului vânturilor de aprilie ce ne obligau, pe noi, copiii să ne adăpostim prin râpele pline de un nisip cald mai au şi acum o prospeţime încă neaşteptat de vie. Ca într-un cuib părăsit, în aceste reînviate momente îmi recuceresc, odată cu gustul unei bucurii fără egal, dreptul la o tandreţe de o castitate egală cu taina însăşi a sărbătorii pascale.