Paradoxuri istorice: Şi spunând adevărul nu li se va da dreptate!

0
84

Ultimul număr al revistei „Vitralii – Lumini şi umbre”, publicaţie editată de Asociaţia cadrelor militare în rezervă şi în retragere din Serviciul Român de Informaţii, în nota de acum consacrată, este captivant la lectură, excelând prin texte incitante, bine scrise, argumentate şi circumscrise strădaniei de a extrage adevărul din „stratul gros de zgură verbală” şi nu numai, am adăuga, care se doreşte „Unica şi Adevărata Relatare”. Editorialul numărului 17 al revistei anunţă însă apariţia volumului „Adevăruri incomode – Decembrie 1989”, sub coordonarea redacţiei menţionate (Director: col (r.) Filip Teodorescu – consultanţi ştiinţifici acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. univ. dr. Corvin Lupu, conf. univ. dr. Aurel David, redactor-şef – general de brigadă (r.) prof. univ. dr. Cristian Trancotă), ceea ce înseamnă o abordare inedită a desfăşurării evenimentelor din Decembrie 1989, neîndoielnic o revoluţie. Mai exact, o abordare dintr-o altă perspectivă. I-am spune necesară. Vaccinaţi la deriva totalitară, nu putem face abstracţie de faptul că istoria este un discurs explicativ, o naraţiune bazată pe fapte reale, care trebuie analizate prin grila epistemologică: ce fel de cauzalitate urmăresc autorii? În funcţie de ceea ce istoricii consideră important, cauzele şi efectele vor fi altele. Inspirat şi mai ales sugestiv se dovedeşte citatul aparţinând fostului vicepreşedinte al SUA, Al Gore, care deschide proiectul editorial al revistei „Vitralii – Lumini şi umbre”: „Într-o societate democratică, la un moment dat, vine timpul când adevărul – oricât de neplăcut ar fi să-l auzi, oricât de nepolitic ar fi să-l spui – trebuie totuşi rostit”. Deşi, parcă, din toate textele publicate în numărul de faţă o afirmaţie a generalului colonel (r.) dr. Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării Naţionale, dar şi deţinător al altor demnităţi, într-o discuţie (partea a II-a) cu istoricul Alex Mihai Stoenescu, rămâne tulburătoare. Armata, în 1989, a acţionat cum a fost comandată. „A fost pentru prima oară în istorie când Armata română a luptat fără să ştie cine este inamicul”. E cutremurător ceea ce declară Constantin Olteanu. Mai mult decât… Qed. Întrebări esenţiale ale obsedantei revoluţii din decembrie 1989 încă dăinuie şi abordarea netedă, puerilă a multor politologi şi istorici descumpăneşte. Tocmai în acest context, demersul publicistic al unor oameni aparţinând intelligence-ului, aflaţi în punctele cheie ale unui sistem, inclusiv de apărare, demolat din temelii, merită cunoscut. Deşi, chiar spunând adevărul, prin probe de netăgăduit, este greu de crezut că li se va da şi dreptate. Există şi o anumită incultură politică, şi ea explicabilă. Despre puterea comunistă se vorbeşte şi acum, – imagine destul de nebuloasă – de parcă ar fi fost vorba de un bloc absolut compact, în care subdiviziunile componente n-ar fi existat. Suntem de multă vreme aşa cum suntem. Nu-i o chestiune de acum 10 ani, de acum 40 de ani sau o moştenire a comunismului. Care a avut păcatele lui, inclusiv pe acela de a scoate ce e mai rău din noi. Noi aveam probleme şi înainte. De flexibilitate. Pliaţi pe forme de relief exterioare, n-am avut consecvente forme proprii. Exceptând o perioadă, pentru care facem trimitere, între altele, la trilogia, recent apărută, coordonată de Lavinia Betea despre Nicolae Ceauşescu. Când şi astăzi, şi a spus-o un istoric şi politolog american, Tony Judt, la Colegiul Noua Europă, „comunismul rămâne marele pericol, pentru că nu e compromis”, deşi Marx nu e mai răspunzător de crimele comuniste decât apostolul Pavel pentru crimele Inchiziţiei. Şi nu ne mai întindem. Zdrobiţi realmente prin raportul „Comisiei Tismăneanu”, care reia ca laitmotiv formula „regim ilegitim şi criminal”, cu funcţia ei retorică nu doar normativă, chiar dacă aşa ceva nu se mai judecă şi a rămas pe buzele vulgului impertinent şi necruţător, misiunea autorilor volumului „Adevăruri incomode – Decembrie 1989” şi a întregii pledoarii pro domo, rămâne una dificilă. Destui făcând încă figura unor obsedaţi de comunism. Şi reiterez: autorii volumului pomenit, poate, chiar spun adevărul. Fiindcă au avut în mână toate cărţile, fără a anticipa deznodământul final.