Premier de stânga la un guvern heteroclit

0
212

Din capitalul enorm de simpatie din vara lui 2012, cu care era creditat premierul Victor Ponta, a mai rămas totuşi ceva, mai mult decât minimum vital, deşi nu la nivelul votului, după cum se ştie perdant, la prezidenţiale, potrivit sondajului Avangarde. Înfrângerea neverosimilă a costat în planul imaginii şi credibilităţii, chiar dacă actul guvernării, de bine, de rău, se dovedise rezonabil. Sau, poftim, mai bun decât al predecesorilor. Restructurând pentru a patra oară guvernul în doi ani şi jumătate, rulând deja circa 70 de miniştri, acum în alianţă cu UNPR, PC şi mai nou PLR, trei partiduleţe fără mare consistenţă, Victor Ponta, liderul social-democraţilor, încearcă nu o resetare, ci un alt tonus, eventuale soluţii salvatoare printr-un plus de competenţă, ingeniozitate, hărnicie, pragmatism. De ce s-a ajuns la necesitatea unei noi restructurări guvernamentale poate fi o discuţie. Este tot mai limpede că social-democraţii, partid mare, cu structuri organizatorice în teritoriu, chiar sub umbrela USL, nu era pregătit temeinic pentru victoria dăruită după alegerile din toamna lui 2012. Avusese la dispoziţie şapte ani (dacă excludem anul 2009) de opoziţie militantă, dar nelucrătoare. Şapte ani irosiţi în mitinguri şi gesticulaţii. Toate problemele de incubaţie recentă, inclusiv cele interne, care pot deveni o împotmolire, sunt nota de plată a voluptăţii anti-Băsescu, fără preocupare asiduă de a agonisi ceva dincolo de strigăt. Oameni tineri – Dan Şova, Titus Corlăţean, Ioana Petrescu – ca să dăm câteva exemple, au clacat realmente, după ce se anunţaseră ca reale promisiuni ale valului nou, proaspăt şi viguros din PSD. Ce să mai spunem de locvacele actor Bogdan Stanoevici, care n-a înţeles nici pentru ce a ajuns în guvern, nici propriul aport la debandada creată cu votul diasporei, nici pentru ce a fost restructurat. După ce a avut de gestionat un buget rotund cu românii de pretutindeni. Au mai fost şi alţii căzuţi din lună în Guvernul României, nici măcar remarcaţi pentru partizanatul lor convenţional. Spunea la precedenta primenire a Guvernului Valeriu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor şi vicepreşedinte PSD că „e un semnal că partidul are încredere într-o generaţie care a depăşit bariere (…). E un semnal pentru tinerii care au absolvit anumite facultăţi (…), care deţin un IQ ridicat”. Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, uneori fiecare dintre noi e depăşit, iar în cazul de faţă inadecvarea, chiar incompetenţa s-au făcut resimţite înaintea IQ-ului ridicat şi evocat, deşi toţi păreau neînfricaţi şi veseli, născuţi în zodii solare şi jupiteriene. Avem, aşadar, un Guvern Ponta 4: un premier de stânga, cu mai mulţi miniştri social-democraţi, într-o coaliţie heteroclită, cu o componentă liberală şi una a interesului naţional, asta într-un moment în care dreapta conservatoare zburdă fără probleme. Dar cine mai vorbeşte de stânga la PSD? Stânga a devenit cel mult un soi de caritate în capul multora. Când, de fapt, stânga nu înseamnă doar justiţie socială, deşi o include organic, şi nici n-o confundă cu egalizarea veniturilor, ajutoarele sociale fiind proporţionale cu veniturile, totul axat pe o solidaritate socială, i-am spune obligatorie. Ce rost au toate acestea? Când realitatea însăşi e de stânga, premierul Victor Ponta, în fruntea unui nou guvern, nu poate face abstracţie inclusiv la nivel discursiv de aşa ceva. Peste numai un an şi jumătate, social-democraţii intră în alegerile locale şi apoi la câteva luni distanţă, în cele parlamentare. Erodaţi cum sunt, poate prematur, fragilizaţi chiar, prin tot ceea ce se întâmplă în acest freamăt intern, cu divorţuri fatale, nu uşor de potolit, au dificultăţi de echilibru. Anemici în luările de poziţie la atacurile dreptei, social-democraţii par într-un blocaj indus precumpănitor de generaţia Facebook, adică a lui Victor Ponta. Acesta anunţă o altă strategie: formule de convieţuire cordială cu preşedintele nou ales, Klaus Iohannis. Reciproca nu ştim dacă este valabilă. Deocamdată, pentru actualul premier „duşmanul” nu mai este doar cel din tranşeele opuse, ci, după cum vedem, şi în rândul vechilor comilitoni, care devorează flancurile. Cât despre reformarea profundă a PSD, anunţată cu emfază de Liviu Dragnea, – dat cu o jumătate de pas înapoi – să nu uităm că de zece ani tot de aşa ceva se vorbeşte, un rebranding de succes al amplului edificiu ideologic fiind demarat şi de alte „virtuozităţi” intelectuale. Una peste alta, un moment greu, a cărui depăşire are nevoie, dincolo de supleţe intelectuală, cumpătare, şi de voinţă maximă, toate acestea anevoios de îngemănat, mai puternice fiind vanităţile.