Noul „om nou”

0
192

Ca în fiecare an în apropierea Sărbătorii Crăciunului, mă ademeneşte un greu definibil sentiment de neplăcere în vecinătatea zarvei ce se declanşează aiuritor în perspectiva spectrului aniversar al evenimentelor din decembrie 1989. Folosesc, de douăzeci şi cinci ani, cu perseverenţă, termenul de „evenimente”, fiindcă n-am crezut niciodată că atunci ar fi avut loc o „revoluţie”. Şi nici cuvântul revoltă nu mi se pare potrivit, întrucât ceea ce se întâmpla în acele zile de o insolită confuzie a fost, în realitate, un sfârşit, prin implozie, a unei îndelungate revolte, surde ce-i drept, disimulate sub faldurile triumfaliste ale unei false coeziuni.

Nici „lovitura de stat” nu rezistă unei judecăţi mai atente, în ciuda unui întreg noian de argumente şi de dovezi ce par irefutabile: întâi de toate fiindcă, atâta câtă va fi fost prin eşaloanele secunde ale nomenclaturii comuniste, opoziţia l-a vizat strict pe Ceauşescu şi o parte din camarila sa, însă n-a avut în minte în niciun chip vreun gând de natură „ideologică”.

N-aş vrea să se creadă că printr-o astfel de poziţionare aş nutri vreun gând de minimalizare a acelor evenimente: încărcătura lor dramatică, dimensiunea tragică pe care au luat-o, din culpe ce încă îşi mai aşteaptă răspunsurile, cameleonismul unor protagonişti în jocurile lor de dedublare, confiscările, în şir, de idealuri metamorfozaţi în vectori circumstanţiali de conservare şi de perpetuare a unor centri de putere nu trebuie să împiedice accesul la recunoaşterea schimbării de paradigmă istorică marcate în acele sacre zile de sfârşit de decembrie.

În ce mă priveşte, nu am nici azi vreun dubiu asupra datului – la fel de istoric – că hotarul acela de Istorie a fost rodul unei decizii al unor super-cancelarii, la capătul unor mai vechi şi îndelungate tratative de schimbare a lumii şi accederea într-o altă, nouă, ordine a ei. Exact aceasta în care vieţuim, de două decenii şi jumătate, mai neliniştiţi decât oricând, bezmetici în căutarea unor explicaţii, vânând o „luminiţă” pe care toate niciun „tunel” nu ne-o îngăduie. Şi care nici nu există decât, poate, ca întotdeauna prin mileniile noastre lumeşti, aceeaşi tremurând în fiecare din noi şi pe care o ignorăm pentru… vrabia de pe gard. Ori de dincolo de garduri.

Şi ca de fiecare dată în acest climat îmbâcsit copios de damf de tămâie şi de sloganuri suprarealiste, îmi amintesc de acel exorbitant spectru al „omului nou” din care comunismul, leninist-stalinist, brejnevist, ceauşist şi aşa mai departe, îşi făcuse nu doar un iluzoriu proiect, ori o „filosofie” utopică în chiar esenţa sa, ci un atroce şi penibil mecanism de anesteziere a fiinţei umane prescrise unei tipologii robotice. Din fericire, proiectul a eşuat, şi nu, cum se crede, la capătul drumului, ci chiar în însăşi survenirea sa, ucis nemilos de ambient şi de rezistenţa la un proces de contrafacere. Omul nou n-a ieşit – nici din lozinci, din „programe” de congrese şi de plenare,  nici măcar din manuale ori pagini literar-artistice scoase la comandă – în realitatea cotidianului; refugiat în identitatea sa ofensată, a rezistat, privind resemnat în jur, înghiţindu-şi necazul şi revolta şi lăsând unicul rest de speranţă exclusiv în seama visului.

Ce-a urmat, se ştie, se vede cu ochiul liber, chiar dacă încă lipseşte graţia unei conştiinţe mai acute, apte a explica şi asuma până la rădăcină dimensiunea harababurii în care ne aflăm. Într-o complicitate diabolică a instituţiilor – şi a noastră, a tuturor mai ales -, omul nou a învins, ieşind, în mii de chipuri, de prin coclaurile unei tranziţii spre nu se ştie ce, autodesemnat ca atare, în numele unor trucuri ieftine de bâlci comunal pe care le prezintă în forme ale miracolului aşteptat. Licenţiat în trei-patru discipline, de la sport la drept şi de la politichie la zootehnie, nu depăşeşte exigenţa unui bacalaureat, nici măcar pe cea a vechilor şapte clase de odinioară. E „expert” în tot şi în toate, gândeşte cum vorbeşte şi nu invers, stăpân pe o gamă de oportunisme de invidiat. El este, de fapt, noul „om nou”: şi cum celălalt, al mai tuturor regimurilor totalitare, n-a căpătat cu adevărat o identitate reală, el, cel de-acum, există, zburdă cu o voioşie şleampătă pe dinaintea noastră, imposibil de respins, imposibil de expediat în ceaţa mahalalei din care a zbughit-o direct în Istorie.