Sala de lectură „Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova a fost, marţi seara, neîncăpătoare pentru evenimentul de lansare a cărţii „Cerşetor în iadul de la poarta raiului”, semnată Nicolae Bălaşa. Profesori, jurnalişti, scriitori, oameni de artă, dar şi foarte mulţi elevi, au onorat această manifestare culturală de înaltă clasă. Scriitorul şi-a primit invitaţii cu braţele deschise, aşa cum a făcut-o de fiecare dată, iar publicul numeros a aşteptat ca la final să vorbească autorul, să cunoască exact ce l-a determinat să-şi aşterne gândurile într-o astfel de simbolistică.
Cartea a fost prezentată publicului însetat de literatură în moduri diferite, de trei personalităţi diferite: scriitorul Marian Barbu, profesor Beatrice Silvia Sorescu, un cunoscut poet al sufletului şi nu în ultimul rând, domnul Radu Ionete. Prin prezentările făcute, prin aprecierile aduse, vorbitorii şi-au pus amprenta personală, au subliniat aspecte diferite, percepţii diferite şi au pus în valoare procesul dezrădăcinării, de întoarcere în satul natal, la origini, familia Bălaşa fiind iubitori de natură, de sat românesc autentic, de frumos şi mai ales de pitoresc.
Prof. dr. Marian Barbu invitatul special al autorului a subliniat faptul că scriitorul Nicolae Bălaşa, în recenta sa carte, „Cerşetor în iadul de la poarta raiului”, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2017, 214p., a urcat valoric până lângă Imposibila întoarcere (1971), Viaţa ca o pradă (1977), ale lui Marin Preda (1922 – 1980). Faţă de marele prozator, s-a apropiat şi prin unele romane , de până acum – Blesteme (1995), Pe apa Sâmbetei (1998). „Actuala creaţie se dezvoltă pe propria-i biografie – de la naştere, până la actuala vârstă – în jur de 60 de ani. S-ar spune că toate cele 26 de foiletoane sunt părţi consistente ale unui puzzle biografic, inimitabil şi irepetabil, ale unei memorii mereu în priză.
Scriitorul a atins,după apariţia a 20 de opuri editoriale, ştiinţa lui déja vu şi a lui dura lex, sed lex. Deşi om de televiziune, cu un doctorat în aria comunicării, Nicolae Bălaşa, ca Darie odinioară,nu şi-a uitat … Satul. A colindat peste mări şi ţări, dar a revenit la sat, parcă să-şi urmărească, din umbră, creşterea şi descreşterea… timpului socială la ţăranii lui. Politica nefastă de „ieri”, care a distrus satul românesc, este blamată, mai în majoritatea scrierilor sale. România cu greu va fi despărţită de satul care a şi format-o. Pentru a nu se crea impresia independenţei totale a foiletoanelor,Nicolae Bălaşa recurge la apelative de intimitate colocvială – Dragii mei, Fraţilor, Oameni buni.
Urmează o performare hasdeană la adresa celor care, intraţi în puşcărie , vor să scape cât mai repede, pentru că, vezi Doamne, au scris… Cărţi. Legislaţia, fiindu-le permisivă, au profitat de ocazie ! Și atunci, vorba prozatorului invocat, dar …, însă…,totuşi…, orişicât… Și acum vine ghilotina à la Hasdeu: „peste noapte, s-au licenţiat toţi mitocanii şi, una – două, mai la mititica, mai în libertate, au devenit autori de cărţi, deja prea mult discutate. Că ele pot fi folosite suport la tigaia cu ouă prăjite sau la oala cu lapte, de baba nu ştiu care, este o altă poveste. Bani să ai, că te fac to’ arăşii scriitor, cât ai zice peşte. Mă rog, nu vrem să generalizăm şi noi ca să zicem că am zis… Scriitorul Nicolae Bălaşa şi-a asumat acest regim, fie şi experimental, şi ne-a dat un Bildungsroman de o mare frumuseţe eseistică”, a consemnat scriitorul Marian Barbu.
Dosar al îndobitocirii poporului român
Autorul pune o întrebare extrem de pragmatică, directă şi care pe mulţi dintre noi ne pune gânduri. Iar răspunsul la întrebarea scriitorului Nicolae Bălaşa : „Oameni buni nu credeţi că în afară de Dosarul Revoluţiei ar trebui deschis şi un Dosar al îndobitocirii poporului român ?”, este unul simplu… da, credem că ar trebui deschis un astfel de Dosar, ar lămuri multe aspecte despre ceea ce s-a întâmplat cu acest popor în 27 de ani. Autorul conchide pe coperta cărţii într-un fel anume, profund, dar şi dezgustat. „Mă rog, după atâţia ani şi după ce zilnic văd, nici nu mai sper şi nici nu mai cred că s-ar putea trezi cineva şi-ar spune: „Sunt sau suntem vinovaţi”. Morala este în cui demult, iar dreptatea în justiţia română mi se pare a fi cu mici excepţii, una de dugheană. Aşa e la noi, de ochii lumii, doar pe ici pe colo… Însă eu încă mai sper în cea din ceruri ! „Nu scapă, maică, nici dacă ar încremeni în faţa altarului !Ai dat în cap cu parul, la par să te aştepţi ! Uite acuş la vine rândul!”, m-a liniştit o babă de pe la mine de prin sat”.
