Punct. Şi altceva în continuare!

0
236

Deputatul de Dolj, Nicolae Giugea, a livrat deunăzi un comunicat de presă, pentru Agerpres, în care elogiază rezultatele vizitei ministrului Apărării, Nicolae Ionel Ciucă, în SUA, parteneriatul strategic cu această ţară, care produce beneficii în plan economic, şi, bineînţeles –în subsidiar- conducerea partidului său, care „în numai un an a schimbat cu totul direcţia spre care se îndrepta România -Rusia şi China-, unde o dusese clica lui Dragnea şi Olguţa Vasilescu, către SUA şi UE, unde a dus-o PNL, adică acolo unde îi este locul”. Deputatul Nicolae Giugea are statut de cadru universitar, conducător de doctorare şi, din câte ştim, n-a ezitat să facă, la o vârstă mai coaptă şi studii de drept la facultatea de profil din cadrul Universităţii din Craiova. O declaraţie de această factură, pentru Agenţia naţională de presă, are exigenţele ei. Încât până şi izul resentimentar, faţă de adversarii politici –opinăm noi- trebuie calibrat cu atenţie, pentru a nu crea confuzii de înţelegere a altor lucruri mult mai sensibile. Nu comentăm aici rezultatele vizitei ministrului Apărării, Nicolae Ciucă, în SUA, primite fără a face unanimitate în media autohtonă. A surprins însă lipsa de entuziasm a guvernului, după semnarea unui acord cu partea americană pentru două reactoare la Centrala Nucleară de la Cernavodă, mega-autostradă Gdansk-Constanţa şi o cale ferată de mari dimensiuni prin facilitarea unui împrumut de 8 miliarde dolari de la EximBank (banca de import-export a SUA). În schimb, nu înţelegem, în ruptul capului, aserţiunea conform căruia „într-un an PNL a schimbat cu totul direcţia spre care se îndrepta România”. Şi nu e de glumit cu asta. Înţelegem din logica parlamentarului de Dolj, ceea ce se poate înţelege, fiindcă afirmaţia nu are nuanţe: România se îndrepta spre Rusia şi China, unde o ducea clica lui Dragnea şi Olguţa Vasilescu. Oricâtă adversitate ai avea, în plan politic şi uman, faţă de cele două nume, nu poţi slobozi asemenea evaluări pripite, nu doar inexacte, cât stupide de-a dreptul. Şi există o limită în toate. Cu Rusia, cel puţin, lucrurile sunt îngheţate de multă vreme şi reproşurile cu geometria variabilă sunt inadecvate. Mai ales că România pare uneori o ţară dezorientată, lipsită de o cotă internaţională notabilă. Din 1987, până în 1996, când după mulţi ani de angoase şi întârzieri, Evgheni Primakov, şeful diplomaţiei ruse venea la Bucureşti, pentru parafarea noului tratat, şi se enerva de la aeroport, trântind uşa, nici un alt înalt demnitar rus nu a venit în capitala ţării noastre. Abia în 2005, în luna februarie, înregistăm prima vizită oficială, cea a lui Traian Băsescu, înconjurat de o aură de mister, la Moscova, probabil în virtutea faptului că doar în relaţia cu Rusia, „axa” Washington-Londra-Bucureşti avea un sens. Nu se înregistrează nici o detentă în relaţiile bilaterale, nici cu această ocazie, nici în întâlnirile ulterioare, la Roma, Zagreb şi imediat la Istanbul, în 2007, unde timp de două zile s-a întâlnit de vreo patru ori, inoperant, cu Vladimir Putin. România îşi clarificase statutul internaţional, deşi situaţia ei politică internă se va înrăutăţi continuu sau va continua să nu fie bună. Vladimir Putin va veni în aprilie 2008 la Bucureşti, la summit-ul NATO, unde l-a felicitat pe Traian Băsescu pentru excelenta organizare şi a avut cel mai cordial atac anti-NATO. Deşi actualul europarlamentar Traian Băsescu dorea să-şi folosească chimia compatibilă cu a liderului de la Kremlin pentru reducerea preţului la gazele ruseşti, livrate României, iar Silvio Berlusconi jurase pe chelia reîmpodobită să-l apropie pe ţar de Europa. Traian Băsescu îl va mai suna în două rânduri la telefon, în timpul crizei gazului. Pe de altă parte, istoricul american Larry L. Watts, în cartea sa „Oaia albă în turma neagră” (RAO, 2018) explică pe larg, deplin documentat, eforturile blocului sovietic de a prezenta România ca pe un agresor, până în 1990. Cu China, în schimb, lucrurile au o cu totul altă amplitudine: paradoxal, Bucureştiul a fost unul din canalele prin care SUA şi China au stabilit relaţii diplomatice, la solicitarea preşedintelui Richard Nixon. „Ne-ar bucura să jucaţi un rol de mediere între noi şi China” („Oaia albă în turma neagră”, pag. 236). Nu intrăm în amănunte privind relaţiile bilaterale de odinioară. Dar nici nu putem uita că în 1977, România a primit, după cutremur, cel mai substanţial ajutor internaţional nerambursabil, în bani, din partea statului chinez. Iar 20 de ani mai târziu, în 1997, când după Bancorex sistemul financiar românesc se pregătea de colaps, China comunistă i-a oferit României capitaliste un depozit bancar ce a contribuit decisiv la evitarea falimentului tinerei şi fragilei noastre democraţii. În perioada comunistă percepţia mâinii protectoare a Beijingului, deasupra Bucureştiului, ne-a permis mai multă siguranţă şi un bun simţ patriotic, în raport cu alţii. China constuieşte la Belene în Bulgaria o centrală nucleară, prefigurează un nou oraş lângă Plodviv, iar în Ungaria are anunţate investiţii de 4,5 miliarde dolari. În numărul de ieri al cotidianului “Le Monde”, Josep Borell, înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate declara că “Europa n-are nici un interes să conducă o cruciadă anti-chineză”. Marele joc al G5 e dus pe un teren geo-politic după ce în vară Huawei a detronat Samsung devenind primul vânzător de smartphone-uri din lume. În 2008 când China a găzduit Jocurile Olimpice de vară şi a fost lovită de un cutremur, Emil Hurezeanu, actualul nostru ambasador la Berlin, scria un text intitulat „China noastră” („Pe trecerea timpului” – Ed. Curtea Veche, 2015), pe care îl încheia aşa (…) ”Le suntem datori cel puţin cu un gând de compasiune şi ceva recunoştinţă suplimentară”. În ceea ce ne priveşte nu suntem în măsură să alegem. Paradoxul este că Germania este mai aproape de Rusia, chiar decât Franţa şi împreună sunt ursitoarele României moderne. Şi aşa cum ne asigură excepţionalul istoric Mircea Platon în cartea sa „Ce a mai rămas de apărat” (Ed. Eikon), „Ruşii vin mereu în favoarea nemţilor şi împotriva noastră”. Pe de altă parte, Robert Kagan, fost ideolog neo-conservator, stilist al analizei politice, raţionalist nuanţat, opina undeva, oferind fabula lui Esop cu scorpionul şi brotacul, că Rusia şi China vor sfârşi prin a prejudicia sau lichida oridinea liberală mondială, nu pentru că doresc asta, ci pentru că aceasta este natura lor de state autocrate care preţiuesc mai ales controlul bunăstării generale şi puterea care le vine de aici. E drept, Nicolae Giugea poate rămâne la convingerile lui, dacă şi crede în ele, fiindcă lucrurile se schimbă, într-o logică mereu greu de prevăzut.

LĂSAȚI UN MESAJ

Comentariul
Numele

Operaţie antispam (completează):  *