Florian Marin, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere: „Sindicatele trebuie să livreze un nivel de decenţă, dar şi un nivel de raţionalitate când negociază salariile”

0
172
Florian Marin

Florian Marin, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere din România, a vorbit într-un interviu acordat cotidianului regional “Cuvântul Libertăţii” despre legea salarizării unitare, despre transferul contribuţiilor sociale de la angajator la angajat începând cu 1 ianuarie 2018, despre mişcarea sindicală şi importanţa ei într-o societate democratică şi, nu în ultimul rând, despre populaţia inactivă din ţara noastră, în contextul în care România este pe locul al doilea în Uniunea Europeană în privinţa procentajului de populaţie inactivă, peste 34%, imediat după Italia.

Este nevoie în România de o mişcare sindicală puternică?

Eu cred că este nevoie de o mişcare sindicală puternică nu numai în România şi nu numai în 2017, în orice sistem politic şi implicit economic avem nevoie de o mişcare sindicală consolidată pentru a reda aceea pace socială de care orice societate are nevoie pentru a funcţiona. Dacă ne uităm şi la modelul sindical din vest, există sindicate, poate nu la fel de influente, dar sindicatele din vest operează cu instrumentele capitalismului. Noi, în România nu avem un capitalism chiar atât de bine, nu avem o cultură socială axată pe zona aceasta a capitalismului. Avem un hibrid, dar transformările prin care trece societate în acest moment, poate că ar fi fost mai uşor de gestionat dacă mişcarea sindicală era o idee mai consolidată. În acest moment, mişcarea sindicală suferă, iar raţiunile pentru care ne regăsim în această situaţie vizează un  cumul de factori, şi din interior dar, şi din exterior.

Să înţelegem că există interese în ceea ce priveşte mişcarea sindicală? Are cineva un interes să avem o mişcare sindicală slabă?

Există interese ca mişcarea sindicală să fie slăbită. Dacă piaţa forţei de muncă suferă profund este că şi paleta de activităţi pe care a oferit-o mişcarea sindicală angajatorilor şi pieţei unice a fost una extrem de redusă. În 2007, când  România  adera la UE, acest lucru a generat o serie de schimbări la nivelul modului în care administrăm pieţele şi aici ne referim la piaţa muncii. Şi dacă ne uităm la modelul sindical, sindicatele şi-au asumat  la intrarea în UE mai mult decât un procent de reprezentare a salariaţilor, discutăm  de politici publice, discutăm de politici sociale, discutăm de armonizarea cererii cu oferta pe piaţa forţei de muncă, dar şi modul în care administrăm piaţa forţei de muncă, pentru că sindicatele sunt parte. Tot ce înseamnă proces de dezvoltare locală, urbană sau rurală, sindicatele trebuie să fie parte. În acest moment, din punctul meu de vedere, există un deficit acut de a înţelege rolul pe care mişcarea sindicală îl are în transformarea societăţii şi ceea ce vizează progresul social.

Avem o legislaţie flexibilizată, dar administrăm centralizat

Dar în mediul privat cum este mişcarea sindicală…?! 

Cu siguranţă mai slabă decât în mediul public. Însă, situaţia mişcării sindicale din mediul privat… şi vă vorbesc în calitatea unui lider care are sindicate numai în mediul privat, este diferită şi asta pentru că există diferenţe structurale de reprezentare. De exemplu,  avem o companie reprezentată de un fond de investiţii, o alta în care există un patron sau o altă firmă în care există un număr mai mare de acţionari sau ponderea anumitor variabile în procesul de reprezentare e diferit. De exemplu, un fond de investiţii care are o marjă de profit pe care o livrează conducerii nu iasă din ea, pe când cu un patron care deţine respectiva companie, altfel negociezi, pentru că acolo este o marjă de flexibilitate mai mare. Sindicatele, pe lângă faptul că au nevoie de o profesionalizare masivă, au nevoie şi de înţelegerea reală a capitalismului, ca să sindicalizezi mediul privat, trebuie să ştii cum funcţionează mediul privat. Să ştii ce e aia piaţă, ce este o prognoză la nivel de piaţă, ce e aia geopolitică, care sunt indicatorii de la nivelul companiei, diversitatea de indicatori a crescut foarte mult, nu ţine doar de productivitate sau de creşterea economică. De exemplu, PIB-ul nu mai este un indicator relevant. Şi atunci procesul de reprezentare a muncitorilor ajunge să fie unul superficial…

Care este motivul unei astfel de sindicalizări la nivelul mediului privat?

Legislaţia este motivul. În 2011 s-a modificat legislaţia muncii, noi am mers pe un sistem promovat la aceea vreme la nivel european, în special pe zona Europei de Est, pe flexibilizarea pieţei muncii. Numai că România are o problemă majoră. Avem o legislaţie care promovează flexibilitatea, dar, instituţiile publice, care intervin în relaţia dintre angajat şi angajator, cum ar fi ITM, ANOFM, etc şi care administrează  piaţa muncii, au o abordare centralizată. Adică, avem o legislaţie flexibilizată, dar administrăm centralizat. Şi atunci nu ai cum să ai o performanţă în piaţa forţei de muncă şi să livrezi o corelaţie între cerere şi ofertă, şi asta pentru că se greşeşte structural. Legislaţia nu le-a mai permis foarte mult entităţilor sindicale. De exemplu, pentru formarea unui sindicat ai nevoie de 15 angajaţi care lucrează în cadrul aceluiaşi angajator. Câte companii din România au peste 15 salariaţi ? Sunt foarte puţine, sub 8% din numărul total. Ca să ai o sindicalizare în mediul privat, trebuie să-ţi permit şi legislaţia. Protestele acelea voluminoase nu se mai pot face, pentru simplu motiv că numărul de zile pentru activitatea sindicală conform legislaţiei din 2011 a scăzut foarte mult. Posibilitatea să scoţi omul din producţie a scăzut de asemenea foarte mult. Şi astfel, eşti pus în imposibilitatea să realizezi un protest.

E bine că precizaţi toate aceste aspecte, am auzit recent întrebându-se de ce nu mai sunt acele mitinguri puternice, cu zeci de mii de oameni în stradă…

Eu, personal, nu am fost niciodată omul mitingurilor. Mitingul este o ultimă formă de presiune. Până atunci trebuie să ai o relaţie corectă cu angajatorul. Un protest costă foarte mult. Să scoţi oamenii din producţie înseamnă un minus, dar trebuie să le dai salariu totuşi pentru perioada respectivă. Capacitatea organizaţională a scăzut profund  odată cu modificările din 2011. Este puţin probabil să mai vedem protest cu 50.000 – 100.000 de oameni scoşi din producţie, pentru că legislaţia ţi-a obstrucţionat aceste elemente. Avem acelaşi model organizaţional ca în 1990. Dar atunci se vorbea de o piaţă sigură, relaţiile economice s-au schimbat foarte mult, iar schimbându-se nu poţi să operezi cu acelaşi model organizaţional, dar într-un mediu total diferit. Asta reprezintă iar un minus profund, în ceea ce priveşte capacitatea sindicatelor de a livra calitate în procesul de reprezentare.

„Dacă vrem să evoluăm ca model organizaţional trebuie să creştem lideri tineri”

Aţi identificat deja şi punctele slabe, unde ar trebui umblat ca să avem pretenţia unei mişcări sindicale şi la privat?

În mediul privat este greu să sindicalizezi. Pe de altă, parte, românii sunt săraci. Sindicalismul nu este pentru oricine. Îţi asumi riscul de a fi dat afară, riscul unor presiuni semnificative din partea guvernelor, a angajatorilor, etc.…adică, nu este pentru oricine. Avem o problemă cu liderii tineri, tocmai pentru că tinerii nu îşi asumă astfel de presiuni iar forţa de muncă îmbătrânită, aşa cum este cea din România are nişte lideri pe măsură.  Dacă vrem să evoluăm ca model organizaţional trebuie să ne punem problema să creştem nişte lideri tineri, să sindicalizăm tinerii, să înţelegem tinerii, să înţelegem aşteptările tinerilor. În România, avem sindicalismul pe care societate îl vrea. Românii sunt cei mai nepăsători la problemele societăţii. Nu este numai vina liderilor de sindicat. Cred că minusurile sindicatelor trebuiesc căutate mai în profunzime.

Aţi declarat că, în principiu, legea salarizării unitare nu este o lege proastă şi este o lege pe care societatea a aşteptat-o de mai mult timp…

O lege a salarizării nu poate să mulţumească pe toată lumea pentru că tot timpul fiecare doreşte mai mult. Noi nu am fost niciodată o societate de echilibru. Sindicatele trebuie să livreze şi un nivel de decenţă, dar şi un nivel de raţionalitate când negociază salariile, pentru că trebuie să negociem un cadru salarial care presupune o carieră constantă şi sigură a funcţionarului public, o proiecţie de dezvoltare la locul de muncă. Legea salarizării este o lege bună pentru că din start ea vizează nişte creşteri şi nu te poţi opune unor creşteri salariale corecte. În Parlament s-a discutat timp de două zile, pe fiecare categorie socio-profesională în parte, la nivel de anexă, iar la final a venit doamna ministru şi a anunţat creşteri de 25%. Normal că au fost nemulţumiri din zona poliţiştilor, din zona funcţionarilor din Ministerul Justiţiei, dar cred că este imposibil ca o lege a salarizării să poată să mulţumească pe toată lumea.

Dar era nevoie de o astfel de lege şi în România?

Desigur. Se impunea… şi se impunea pentru simplu motiv că noi, în România, în 2017, nu ştiam câţi funcţionari publici avem şi ce salariu are fiecare. Legea salarizării cea veche nu prea mai era unitară pentru că erau discrepanţe foarte bani. Ministerul de Finanţe avea salarii mult mai mari ca Ministerul Muncii, de exemplu. În principiu, aveam nevoie de o schimbare sau de un alt cadru în salarizarea din sectorul bugetar, dar în continuare cred că mai sunt nişte minusuri.

Transferul contribuţiilor de la angajator la angajat…o altă măsură mult discutată şi întoarsă pe toate feţele mai ales de sindicatele din mediul privat. Se va aplica până la urmă, ce credeţi?

Proteste vor fi cu siguranţă pentru că avem multe semne de întrebare. Nu cred că poţi totuşi să schimbi o filosofie fiscală atât de brutal şi atât de repede. Ca să transferi toată obligaţia fiscală la angajat, doar pentru că angajatul plăteşte taxele disciplinat şi că este o sursă sigură de venit pentru stat… mi se pare rupt de realitate. Nu cred că este corect în primul rând acest lucru. Semne de întrebare există pentru că nu ştim cu exactitate ce se întâmplă cu acele 4 tipuri de contribuţii care dispar. De exemplu, cea a asigurărilor de sănătate, cea pe care o plătea angajatorul. Este profund imoral. Dacă eu mă accidentez la locul de muncă pentru că angajatorul nu mi-a asigurat condiţiile optime la locul muncă, nu mi se pare normal să-mi plătească statul asistenţa medicală din banii tuturor, nu este normal. Ceea ce a generat supărare este că ceea ce s-a anunţat ca o creştere de 25% pe sectorul public, nu va mai fi creştere sau va fi o creştere mult mai mică, de 3-4%, în funcţie de deducerile personale. La sectorul public lucrurile sunt clare pentru că statul are control. Problema se pune ce face la privat ?! Aici nu este niciun argument legal, prin care eu să oblig un angajator să crească salariul cu diferenţa de contribuţii. În cel mai bun caz poţi să creşti salariul minim şi persoanele plătite la salariul minim să aibă o siguranţă, dar ce fac cu salariatul care avea  2.500 de lei net…?!