Între cutele nostalgiei

0
68
Citeşte mai mult

Nu sunt nici pe departe un nostalgic al trecutului şi vetustului regim ceauşist; unica nostalgie are ca obiect o viaţă, a mea, risipită prin pâcla vremii şi a vremilor, mustind, prin sita memoriei în derivă şi ea, atâtea întâmplări, mai bune ori mai rele, cu bucurii şi suferinţe, suişuri şi coborâşuri dintre cele care înscriu în magma unei existenţe semnele unui destin. N-am pretins, bolnav de un „virus” al modestiei şi al unei cuviinţe deprinse în sânul unei familii de ţărani săraci dintr-un sat „şiit”, cu doar vreo sută de familii, toate neamuri între ele, nici disidenţe şi n-am revendicat nici măcar un minimum de reparaţie morală pentru coşmarul pe care nişte securişti zeloşi fără măsură mi-au ruinat aproape toată studenţia prin tentative repetate şi absurde de a mă racola în rândul turnătorilor. Tentative eşuate, prin noroc, îmi spun, datorită intervenţiei ferme a neuitatului meu dascăl şi maestru literar Al. Piru, apelând el însuşi la un fel de şantaj la mai marii de atunci ai odiosului „serviciu”. „Rău de gură”, cum mi se tot imputa, cititor, pe sub mână, de Kafka, de Buber, de Soljenîţîn chiar, dar şi de „comuniştii” mult mai incomozi pe atunci precum Pasolini, Althusser, Sollers, sau chiar Camus ori Gunter Grass, eram, în viziunea trunchiată a „gardienilor” socialismului multilateral-dezvoltat, tocmai bun de şantajat. Şi, pe deasupra, şi cu …origine. Sănătoasă, fireşte.

Dincolo de toate astea, în chiar recuzarea acestui tip de nostalgie, îmi este cu neputinţă, la vârsta senectuţii, să evit interogaţii în legătură cu ceea ce a fost, ce am trăit şi ceea ce se etalează acum dinaintea noastră şi suntem obligaţi să trăim. Peste doar un an calendaristic vom atinge un sfert de veac de la evenimentele din decembrie ’89: un răstimp pe care, în visul său maladiv, Ceauşescu nu l-a mai apucat, ratând uriaşa, probabil, ocazie a unei aniversări suprarealiste prilejuită, în limbajul de el instaurat şi instigat, de …”Epoca de Aur”. Epoca, prin voia Domnului şi prin sângele nevinovat al unor români martirizaţi în jocul diabolic al unei lupte pentru Putere şi pentru ciolan, s-a pulverizat neaşteptat de iute. N-a lăsat în urmă decât o mizerie umană şi conflicte de haite ieşite din obscuritatea maidanelor în centrul vieţii sociale. Şi scheletele coşmareşti ale unei industrii transformate în fier vechi, prin care alte haite conivente şi-au încropit averi uriaşe.

Aşadar, nu putem escamota întrebări a căror simplitate şi concreteţe îşi caută în disperarea generalizată răspunsuri cât de cât satisfăcătoare: ce s-a făcut cu Ţara în aceşti douăzeci şi patru de ani aruncaţi, bezmetic, sub spectrul litigios al unei tranziţii nedefinite?

Privind în jur, eşti izbit de vioiciunea intrigantă cu care s-au ridicat şi se ridică, peste tot, la tot pasul, viloaie de o somptuozitate generatoare de alergii, în care vieţuiesc, viermuind nesătui, noii (mulţi dintre cei …vechi!) „stăpâni” ai vremii, a unei noi …epoci, de bronz sau de …fier vechi. Nevolnici şi veroşi, agresivi purtându-şi la rever incultura şi dispreţul pentru orice lege morală, dispreţuitori ai oricăror criterii de merit, licenţioşi în săraca lor avuţie lexicală, vorbind public aşa cum mănâncă şi cum dorm, ei deţin de peste două decenii monopolul unei societăţi într-o continuă şi irefutabilă derivă. Molâi, când ies la rampă împinşi de nevoi de imagine, fug, cu un dezgustător gust al clandestinităţii, în semiobscuritatea în care-şi ascund otrăvitele patrimonii.

N-am, repet, nostalgii în afara celor ale propriei mele biografii, accidentate, fireşte, nelipsită nici de compromisuri şi nici de căderi sub incidenţa supravieţuirii. Însă atâtea întrebări – despre ce s-a întâmplat cu noi, ca indivizi şi ca neam, ca societate şi ca Ţară în acest lung, prea lung răstimp de istorie blocată ori chiar întoarsă îndărăt, uneori cu zeci ori sute de ani – nu ne lasă în pace. Ori n-ar trebui. Fiindcă în absenţa lor, se întinde plasa mohorâtă a unei resemnări mai vinovate decât orice compromis. Şi totul în ciuda unei disperări pe care niciun discurs pompos, nicio ipocrizie politicianistă n-o mai poate vindeca.