Andrada Maria – o viaţă condamnată la suferinţă, înainte de a începe

Să ai un copil pentru care fiecare zi trăită înseamnă încă o luptă câştigată cu viaţa nu-i deloc uşor. Mai greu e atunci când nici nu ştii ce are, când nici un medic nu îţi spune un diagnostic clar şi nu ştii în ce parte să o apuci. Sute de nopţi nedormite, lacrimi adunate în pernă şi rugăciuni pentru viaţa fetiţei lor, cam aşa s-ar rezuma în câteva cuvinte viaţa Alinei şi a lui Ştefan Schich, din ultimele zece luni, de când a venit pe lume Andrada un copil dorit, “o încununare a unei iubiri care durează de mai bine de 12 ani”, după cum mărturisesc părinţii săi. Zeci de medici au văzut fetiţa şi fiecare a pus câte un diagnostic, unul mai dur ca altul. Mai grav este că nici un tratament nu a avut efect până acum, fetiţa face spasme din ce în ce mai grave, de două săptămâni nu doarme decât două ore pe zi, iar părinţii săi nu ştiu încotro să meargă şi unde să mai întrebe.

Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de fericire desăvârşit s-a destrămat înainte de a începe, înainte ca Alina să îşi strângă în braţe îngeraşul mult dorit. Poate că durerea nu ar fi fost atât de mare dacă în cele nouă luni de sarcină lucrurile nu ar fi decurs cum trebuie. Cei doi părinţi au avut încredere în medici şi au greşit… Speranţele celor doi s-au ruinat în doar câteva momente, atunci când fetiţa a venit pe lume asfixiată, fără să mişte, fără să scoată un sunet, fără să respire. Atunci a început adevărata luptă cu viaţa.

Analizele arătau că fetiţa o să fie perfect sănătoasă

Diagnosticată cu paralizie cerebrală, Andrada Maria îşi învinge zilnic destinul şi dă peste cap toate părerile cinice ale unor medici care nu au vrut să le mai dea părinţilor nici o speranţă. Ei ştiu că viaţa micuţei lor atârnă doar de un fir subţire de aţă dar nu s-au gândit nici o clipă să renunţe, şi-au propus să fie părinţi până la capăt “până când va vrea Dumnezeu”. “Eram doi oameni simpli, fericiţi, liniştiţi şi cu o dorinţă arzătoare a unui copil. Aşa începe povestea tristă a vieţii noastre, aşa începe acest coşmar, parcă, fără de sfârşit. Am avut o sarcină uşoara, nelipsită de simptomele normale ale femeii însărcinate, însă totul trecea atât de repede numai la gândul că încet, dar sigur, urma să vină pe lume o fiinţă atât de pură, atât de nevinovată şi atât de iubită, fetiţa noastră Andrada Maria. A fost o sarcină normală, cu controale lunare la cabinetul privat al doctorului ginecolog, cu analizele recomandate de aceasta, prin care m-a asigurat că o să avem o fetiţă perfect sănătoasă… şi am avut încredere… şi am greşit. Aşa a început totul. În ziua în care m-am internat, la ora opt dimineaţa, ştiam că se apropie minunatul eveniment. Eram la termen, în ziua respectivă mi s-a făcut o ecografie, mi s-a spus că totul decurge normal, că fetiţa are 3,5 kg şi nu rămâne decât să aşteptăm. Însă fetiţa era nerăbdătoare să vină în această lume crudă şi a venit, asfixiată, fără să mişte, fără să scoată un sunet, fără să mă vadă, fără să ştie ce i se întâmplă, a venit fără să respire. Atunci s-a oprit timpul, atunci fericirea s-a transformat, într-o clipă, în coşmar. A fost un întreg lanţ de evenimente neplăcute. Am fost lăsată singură în sala de travaliu, am fost lăsată singură în sala de naştere până când a venit doctora care mi-a urmărit sarcina şi am fost lăsată singură, pentru a treia oară, imediat după naştere când doctora împreună cu cele trei asistente şi îngeraşul meu au plecat din sală într-o altă încăpere, unde micuţa Andrada a fost resuscitată”, povesteşte Alina Schich, mama fetiţei.

A făcut convulsii în primele 12 ore de viaţă

Destinul micuţei a fost schimbat de hipoxia suferită la naştere. La doar câteva ore după ce a venit pe lume a fost văzută de tatăl său, Ştefan, fiind asigurat de medici că totul o să fie bine, dar erau doar vorbe menite să îl liniştească. “Avea un tub de oxigen şi se zbătea cu toată puterea ei, dar nimeni nu a spus nimic. Ni s-a spus că o să fie bine şi noi am crezut. Eu am văzut-o abia a doua zi de dimineaţă, la ora opt, la Terapie Intensivă, în incubator. Mi s-a spus că a făcut convulsii în primele 12 ore de viaţă, motiv pentru care i s-a administrat Fenobarbital, şi nu se putea mişca. Era ca o păpuşă cu suflet într-o cutie de sticlă. Era alimentată printr-un furtun pe care îl avea în guriţă şi i se punea lăptic cu ajutorul unei seringi. Asta am făcut în primele trei săptămâni, am alăptat fetiţa cu seringa din trei în trei ore, fără să o ating, la Terapie Intensivă”, povesteşte Alina. Pentru o clipă, într-o zi lungă de chin, fetiţa a deschis ochişorii, dar i-a închis din nou, iar în următoarele nouă zile nu a dat nici un semn de viaţă. Părinţii au decis să o creştineze. Au chemat un preot şi au creştinat copilul în spital. Cu toate că bebeluşul a fost scos de la Terapie Intensivă, starea acestuia nu se îmbunătăţea. Pe 3 noiembrie 2010, mămica şi Andrada au fost externate din spital, bebeluşul mâncând cu seringa. Ajunşi acasă cu copilul, părinţii au început să caute specialişti care să le spună ce are copilul lor. Au primit şi un diagnostic: “sindrom neurologic hipoton, hipoxie perinatală şi cefalhematom parietal drept”.

Un diagnostic dureros: Encefalomalacie multichistică, encefalopatie sechelară severă, retard psiho-motor-sever, epilepsie simptomatică

La doar cinci zile de la externare, exact în ziua în care a împlinit o lună, fetiţa nu mai dădea nici un semn de viaţă – era rece, nu mânca şi nu se putea trezi; atunci a fost internată din nou. După o ecografie transfontanelară, părinţii au aflat că micuţa lor are “aspect de leziuni cerebrale posthipoxice”, iar seara au plecat spre Capitală. «A doua zi a fost văzută de o doamnă doctor de la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, care ne-a trimis la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii dr. „Victor Gomoiu”, unde am stat internate o săptămână. Aici, i s-au făcut o encefalogramă şi o ecografie transfontanelară şi ne-au întrebat ce vrem să ştim. Am spus că vrem să ştim adevărul şi a fost cumplit, a fost atât de crud, a fost o durere cum nu credeam că există. Ne-au spus că fetiţa are leziuni cerebrale majore, ne-au spus că e posibil să nu meargă niciodată, să nu vorbească. Ne-au spus să facem alt copil, deoarece ăsta e pierdut, e irecuperabil», mai spune mămica Andradei. După o săptămână, la externare, micuţa Andrada a primit un alt diagnostic: Sechele EHIP (encefalopatie hipoxic-ischemică perintală) şi epilepsie simptomatică. La externare a mai urmat o altă vizită la Spitalul „Grigore Alexandrescu”. Aici trebuia să facă un RMN, însă doctorul le-a spus că micuţa nu priveşte, nu se mişcă cum trebuie şi că mai mult ca sigur niciodată nu va merge. Părinţii disperaţi au căutat sprijin la prieteni şi au reuşit să ajungă şi în Italia. În urmă cu două luni, micuţa a făcut RMN-ul programat şi cei doi părinţi au aflat că fetiţa lor suferă de encefalomalacie multichistică, encefalopatie sechelară severă, retard psiho-motor-sever, epilepsie simptomatică, pe scurt, paralizie cerebrală.

Are nevoie de bani pentru investigaţii în străinătate

Acum, micuţa face şi spasme infantile, pentru care este necesar un tratament special. Andrada Maria nu îşi recunoaşte părinţii, nu stă în funduleţ, nu îşi poate ţine capul decât două-trei secunde, nu plânge, nu deschide gura pentru a mânca. “Am fost la Bucureşti în urmă cu două săptămâni şi medicul i-a mărit doza de tratament, acum fetiţa mea face spasme şi mai grave, i se încordează tot corpul şi în acele momente suntem disperaţi, pur şi simplu nu ştim ce să-i mai facem. Pe 17 iulie ar trebui să ajungem la o clinică din Ucraina, unde, credeam noi, i se vor face toate investigaţiile medicale necesare, pentru că în acest moment noi nu ştim clar ce are fetiţa noastră, nici un medic nu a spus nimic concret. Din păcate, am aflat că acolo se face doar recuperare în baza certificatelor medicale pe care le avem, iar noi nu ştim încă pentru ce ar putea face recuperare fetiţa noastră. Chiar e mai rău, vomită după masă, spasmele pe care le face sunt îngrozitoare şi mai grav e că de două săptămâni nu doarme decât două ore pe zi, nici nu ştiu cum mai rezistă”, spune Alina. Acum părinţii fetiţei sunt în căutare de noi clinici la care ar putea să meargă cu fetiţa, însă cea mai mare problemă cu care se confruntă o reprezintă suma mare de bani de care ar avea nevoie: “Am mai găsit două clinici, una în Viena şi alta în Germania, recomandate de alţi părinţi, dar deocamdată nici nu putem măcar visa la faptul că vom ajunge acolo. Până acum am strâns foarte puţini bani şi noi nici nu ştim exact de ce sumă am avea nevoie. O să luptăm pentru viaţa fetiţei noastre, asta ne-a mai rămas”.