Barroso, în dilemă

Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a fost pus, fireşte, la curent cu ceea ce se petrece la Bucureşti. Prin toate canalele posibile. Prezentarea hiperbolizată a faptelor, cu precădere prin „canalele popularilor europeni”, l-a îngrijorat, probabil, prin tonul neliniştitor, mai ales că s-a ajuns la isteria „loviturii de stat”. Din acest punct de vedere, al intoxicării prin dezinformare, s-a lucrat profesionist în discreditarea actualei puteri de la Bucureşti, implicit a ţării. Îngrijorările, care mai de care, s-au amestecat şi în presa europeană. Dintr-odată, liderii PDL – aripa bănuit necompromisă în planul imaginii – au reînviat, după o tăcere prelungită şi comodă. Agitaţie, patetism în exces, nici un fel de analiză rece sau suferinţă. Democrat-liberalii au dat drumul la claxoane. Nimic nu era de ajuns. Contramanipularea s-a dovedit, în primele zile, leşinată, lipsită de conţinut, comunicatorii USL arătându-se nu doar de carton, cât trimişi la corvoadă pe caniculă. Vârful de formă în ponegrirea ţării l-a prins eurodeputatul Monica Macovei. Această ţară, una dintre cele mai sărace din „cele 27”, nu trebuie doar adusă în zdrenţe, cu mâna întinsă prin capitalele europene, dacă nu mai sunt pedeliştii la putere, ea trebuie transformată într-o zdreanţă morală, ca să fie demnă de umilire. Pieţele financiare au resimţit şocul. Cum minciunile ies la iveală, mai devreme sau mai târziu, vom afla şi adevărul. De regizori e vorba. Jose Manuel Barroso s-a întreţinut prelungit cu premierul român, Victor Ponta, şi aşa-zisa „listă imperativă a cerinţelor” nu era altceva decât un set de clarificări, nicidecum de poveţe, din care USL nu putea ieşi decât convenabil. Pentru preşedintele CE România nu este o obsesie. Nu se gândeşte toată ziua la ce se întâmplă la Bucureşti. Interviul lui Francois Hollande de sâmbătă după-amiază, acordat ziariştilor Claire Chazal, pentru TF1, şi Laurent Delahousse, pentru France 2, a avut, de pildă, lucruri mult mai interesante, în planul reflecţiei, la o analiză minuţioasă. Iubiţi PDL-ul şi pe Traian Băsescu sau muriţi! Asta s-a sugerat la mitingul pro-Traian Băsescu de la Cluj-Napoca unei ţări aflate şi aşa într-o fundătură. Trimisă acolo de Guvernul Boc şi de urmaşul acestuia cu scurtă valoare de întrebuinţare. Sâmbătă, Emil Boc şi-a redobândit vocea, bălmăjind ce a bălmăjit la miting, că piere justiţia, că pier instituţiile democratice, că „ei erau garanţii lumii bune”. În fine, clişee demagogice despre democraţie şi tot felul de abureli care te făceau să te închini. Când vine vorba de argumentele morale ale democrat-liberalilor, lumea îşi astupă urechile şi scuipă. Suntem într-o luptă pentru putere la limita legii. Pe 29 iulie a.c. vom merge la referendum. La popor. După ce au demonstrat unei ţări întregi că n-au fost ceea ce promiteau, prin destule devieri comportamentale şi juridice şi o aservire fără precedent a propriei clientele, totul culminând prin mitingurile din iarnă ale populaţiei, acum se încearcă o anesteziere a acesteia cu injecţii ale unor oameni „de dreapta”. Care pun umărul la salvarea a ceea ce nu mai poate fi salvat. Traian Băsescu se află într-o inadecvare pe care singur a recunoscut-o. Citez dintr-o „descriere” a situaţiei din România făcută de Andrei Pleşu pentru „Der Spiegel”: „Printr-o rafală imatură de ordonanţe de urgenţă sunt schimbaţi, fără argumente reale şi fără respectarea procedurilor legale: cei din conducerea Arhivelor Naţionale (care garantau accesul la documentele dictaturii comuniste), şefii televiziunii naţionale, ai Institutului pentru cercetarea crimelor politice anterioare lui 1989, Avocatul Poporului, şefii celor două Camere ale Parlamentului. (…) Institutul Cultural Român, una dintre puţinele instituţii care au funcţionat impecabil în ultimii ani, e trecut în subordinea Senatului în vederea schimbării conducerii lui, socotite pro-prezidenţiale”. Trec peste alte „judecăţi de valoare” ale lui Andrei Pleşu şi mă declar de acord cu el într-o privinţă: conducerea televiziunii naţionale nu trebuia schimbată. Trebuia menţinută până la propriul sfârşit obştesc. Şi, apoi, pusă în formol, pentru a aminti de-a pururea cum trebuie ronţăit banul public, în slujba stăpânirii. Fiindcă cei demişi tocau USL-ul, precum urzicile, şi când aceasta era în opoziţie. Şi era democratic.