Ambasadorul Israelului la Bucureşti, Excelenţa Sa David Saranga, unul dintre diplomaţii străini acreditaţi în ţara noastră, realmente plăcuţi, în orice apariţie publică şi vizibil preocupaţi de menţinerea statornicelor relaţii bilaterale între cele două ţări, la cotele cele mai ridicate cu putinţă, ne-a reamintit, deunăzi, pe pagina sa de socializare, de împlinirea a 74 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări. Relaţii niciodată întrerupte, chiar şi atunci când după „războiul de 6 zile”, Israelul a cucerit fâşia Gaza (peninsula Sinai) Platoul Golan şi Cisiordania, în 1967, şi România rămăsese singura ţară, din blocul răsăritean, care n-a rupt relaţiile cu Israelul. „Vârsta” de 74 de ani a relaţiilor diplomatice, de care vorbeam, nu este una rotundă, dar este una de luat în consideraţie prin robusteţea ei. Mesajul Excelenţei Sale David Saranga este acompaniat de imagini foto de arhivă, care atestă o realitate de netăgăduit. Mai ales că Bucureştiul avea bune relaţii cu Egiptul preşedintelui Gamal Abdel Nasser (şi graţie livrărilor frecvente de grâu românesc). Era o vreme în care Bucureştiul, că unora le place altora nu, era un actor important pe scena internaţională, implicat deplin în dosarul israelian şi nu numai. Astfel, după cum ne reamintesc Mircea Maliţa şi Dan Dungaciu în interviul lor fluviu „Istoria prin ochiul diplomatului” (Ed. RAO, 2014), liderul de la Bucureşti a făcut o demonstraţie de cum se face o conciliere în materie de diplomaţie. La un moment dat i-a invitat pe cei doi şefi de stat din Egipt şi Israel la Sinaia, care era un fel de aluzie la Sinai. Şi a avut cu Begin şi Sadat discuţii persuasive pe problematica palestiniană. Ce a urmat se ştie: Sadat a vizitat Ierusalimul în 1977, s-a adresat Knessetului şi relaţia s-a deschis. Begin şi Sadat au evocat ulterior rolul pe care l-a avut vizita lor în România, ca urmare a invitaţiei liderului de la Bucureşti. Şi unul şi celălalt au primit premiul Nobel pentru pace în 1978. Prietenia româno-israeliană poate fi considerată, aşadar, pe lângă trăinicia ei, una… curajoasă. Şi am adăuga noi, una fertilă, în pofida atâtor şi atâtor schimbări “de picior” în lumea de azi. Judecata mea se dovedeşte poate schematică, alături de dăruirea morală, care nu resimte efortul bine calibrat al Excelenţei Sale, domnul ambasador, ca pe un sacrificiu. Ci ca o datorie, o etică a datoriei, înţelept făcută.
